O fereastră deschisă spre cer

Căci Eu ştiu gândurile pe care le am cu privire la voi, zice Domnul, gânduri de pace, şi nu de nenorocire, ca să vă dau un viitor şi o nădejde. (Ieremia 29:11)
Un val negru de devastare mi-a cuprins mintea în timp ce priveam în jos, la telefonul din mâinile mele. Nu puteam înțelege pe deplin cum un singur cuvânt îmi distrusese întru totul planurile de viitor. „Nu.” Mesajul lui monosilabic a fost răspunsul neașteptat la întrebarea mea: „Mă mai vrei?” Planurile pe care le făcuserăm împreună – de a ne logodi – erau distruse. Vara de dinaintea ultimului meu an de colegiu a început cu o bruscă schimbare de planuri. Devastată, mi-am dat demisia din slujba de evanghelist prin literatură. Nu puteam face față tensiunii mintale și emoționale – eram cu inima zdrobită. Mi-am sunat mama cu ochii în lacrimi, căutând alinare. A spus că mă puteam întoarce acasă.
Toți cei din programul de evanghelizare prin literatură s-au rugat pentru mine, în timp ce eu sufeream prea mult pentru a mă ruga. Toate zidurile mi se prăbușiseră. Toate planurile mi se spulberaseră. Eram un vas fără ancoră, în mijlocul a ceea ce părea cea mai grea furtună din viața mea. Am apelat la prieteni și am descoperit un amestec de milă și de sprijin, de judecată și de bucurie în fața durerii mele. Cei mai mulți mi-au oferit cuvinte superficiale de alinare. „Măcar ai aflat înainte de nuntă.” Am reluat legătura cu un prieten vechi. Prietena lui se despărțise de el cam în aceeași perioadă în care logodna mea se destrămase. Între noi s-a creat o legătură profundă, împărtășindu-ne durerea și, treptat, lipindu-ne laolaltă inimile rupte. Dragostea a înflorit în timp ce ne spuneam povești din viața noastră și ne încurajam unul pe altul.
Privind acum în urmă, despărțirea aceea a fost cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat. Am trecut de la o relație în care eram abuzată emoțional la una în care pot crește, una în care mă pot dezvolta, una în care sunt apreciată și iubită pentru cine sunt eu. În încăpățânarea și mândria mea, încercasem să mă agăț de planurile mele și de așteptările pe care eu le aveam de la viață, indiferent de consecințele negative.
Dar Dumnezeu știa mai bine.
Noul meu prieten și cu mine știm că relația noastră nu ar fi existat fără mâna lui Dumnezeu în viața noastră. El ne-a călăuzit printre stânci, pentru a ne găsi unul pe altul. Adeseori glumim că, atunci când Dumnezeu închide proverbiala fereastră, tot El deschide una spre ceruri. Este posibil să fie nevoie de mai mult efort pentru a ajunge la recompensele pe care le are în plan pentru noi, dar El are întotdeauna o cale pregătită. Trebuie doar să urmăm călăuzirea Sa.
Sara Ayala