Anania a plecat; şi, după ce a intrat în casă, a pus mâinile peste Saul şi a zis: „Frate Saule, Domnul Isus care ţi s-a arătat pe drumul pe care veneai, m-a trimis ca să capeţi vederea, şi să te umpli de Duhul Sfânt.” (Faptele apostolilor 9:17)
În şcolile militare ale Egiptului, Moise a fost învăţat legea forţei, şi această învăţătură s-a imprimat atât de mult în caracterul său, încât a fost nevoie de patruzeci de ani… ca să-l pregătească pentru a conduce poporul Israel prin legea dragostei. Aceeaşi lecţie trebuia să o înveţe şi Pavel.
La porţile Damascului, viziunea Celui Răstignit i-a schimbat tot cursul vieţii. Prigonitorul a devenit un ucenic, învăţătorul, un elev. Zilele de întuneric, petrecute în singurătate în Damasc, au fost, în experienţa sa, ca nişte ani. Scripturile Vechiului Testament, pe care le avea în memorie, au fost studiul său şi Hristos a fost învăţătorul său. Singurătatea naturii a fost pentru el o şcoală. A plecat în pustiul Arabiei, ca să cerceteze acolo Scriptura şi să înveţe despre Dumnezeu. El şi-a golit sufletul de prejudecăţile şi de tradiţiile care îi modelaseră viaţa şi a primit învăţătură de la Izvorul adevărului.
Viaţa sa de mai târziu a fost inspirată de un singur principiu: cel al sacrificiului de sine, al slujirii din iubire. „Eu sunt dator”, a spus el, „şi grecilor şi barbarilor, şi celor învăţaţi, şi celor neînvăţaţi.”
Deşi avea daruri intelectuale superioare, viaţa lui Pavel a manifestat puterea unei înţelepciuni rare. Principii de cea mai profundă importanţă, principii pe care cele mai mari minţi ale timpului său nu le cunoşteau, sunt desfăşurate în învăţăturile sale şi exemplificate în viaţa sa. El avea cea mai mare şi cea mai înaltă dintre toate înţelepciunile, aceea care dă inimii agerime, înţelegere şi compasiune, care-l aduce pe om în legătură cu oamenii, făcându-l în stare să trezească în ei o natură mai bună şi să le inspire o viaţă mai înaltă. (…)
„Când suntem ocăriţi”, spunea el, „binecuvântăm; când suntem prigoniţi, răbdăm; când suntem vorbiţi de rău, ne rugăm ca nişte întristaţi şi totdeauna suntem veseli; ca nişte săraci, şi totuşi îmbogăţim pe mulţi; ca neavând nimic, şi totuşi stăpânind toate lucrurile” (2 Timotei 4:7). (Educaţie, p. 58-60)