Portofelul lipsă

Este oare ceva prea greu pentru Domnul? (Geneza 18:14)
A șaizecea Sesiune Generală a Bisericii noastre mondiale (organizată în San Antonio, Texas) se apropia de încheiere. Toți cei care veniseră din diverse țări și orașe se pregăteau să se întoarcă acasă. Planul nostru era să pornim cu mașina din San Antonio, duminică dimineața, pentru a ajunge în Phoenix, Arizona, să înnoptăm acolo, și apoi să ne continuăm drumul spre California, în ziua următoare, pentru a ajunge acasă luni seara.
La fel ca toți ceilalți, eu și soțul meu, Abel, am început să ne împachetăm lucrurile. În timp ce Abel încărca mașina, eu mi-am căutat portofelul în geantă. Am început să mă neliniștesc, pentru că nu îl găseam. De ce nu este în geanta mea? m-am întrebat. Oare l-am folosit săptămâna trecută? Nu îmi puteam aminti. Gândul mi-a zburat în altă parte. Poate că soțul meu îl pusese în servieta lui. Totuși, portofelul nu era nici acolo. Am căutat din nou, dar fără succes. Apoi mi-am amintit de vizita mea la spital.
L-am strigat pe Abel. „Unde mi-ai pus portofelul când ai mers cu mine în seara în care am fost dusă la spital cu ambulanța?”
„L-am pus în geantă și am dormit peste ea în spital, în seara în care ai fost internată.” M-am uitat din nou în geantă în timp ce el mai căuta încă o dată în servietă. Am căutat peste tot, am întors totul cu susul în jos, dar portofelul meu era de negăsit. M-am alarmat deoarece cardurile mele, permisul de conducere și niște bani erau în portofel. Prin minte îmi treceau cele mai sumbre scenarii. Ne-am luat rămas-bun de la gazdele noastre și am plecat din San Antonio, sperând că cel care îmi găsise portofelul avea să îl înapoieze.
M-am rugat ca atunci când ajungem acasă, să fi primit deja portofelul meu prin poștă. M-am întristat când am văzut ca în cutia poștală nu era niciun aviz. Doamne, oare este prea greu să mă ajuți să îmi găsesc portofelul? Sau să ajuți pe cineva să îl găsească și să mi-l trimită? Înainte de a demara procesul anevoios de raportare a cardurilor și documentelor lipsă, soțul meu s-a mai uitat încă o dată în servieta lui. „Dragă, este aici!” a spus el cu vocea tremurândă. Căutasem în acea servietă de cinci ori. Două perechi de ochi și mâini o scotociseră cu atenție, fără să găsească ceva. Acum, Dumnezeu a răspuns rugăciunilor noastre. Nu, El nu a răspuns imediat, ci mai degrabă la momentul potrivit. Momentul ales de El. Pentru Domnul nimic nu este prea greu.
Ofelia A. Pangan