Porunca a zecea

El nu va lăsa niciodată să se clatine cel neprihănit. Psalmii 55:22
Una dintre poruncile cel mai greu de respectat este: „Să nu poftești.” Prima reacție la această poruncă este faptul că pofta nu e ceva ce îți propui, pofta vine involuntar, se naște uneori instantaneu la vederea a ceva de interes. Se întâmplă însă să facem confuzie între dorință și poftă. Este în firea noastră să ne dorim diverse lucruri. A pofti, așa cum reiese din Sfânta Scriptură, înseamnă ceva mult mai complex. Pofta poate să plece de la o simplă dorință ilegitimă, pe care alegem să nu o depășim, ci stăruim asupra ei. Când alegem să rămânem în zona unei dorințe nepotrivite cu privire la ceva care nu ne aparține sau legată de o persoană care se află în afara legitimității noastre, nu facem altceva decât să provocăm pofta. Pofta este categorisită în Biblie ca fiind de mai multe feluri: pofta ochilor, pofta cărnii, pofta inimii. Inima, conștiința noastră, ne spune imediat dacă ceea ce ne dorim nu este în regulă. Acela este momentul care face diferența și atunci ar trebui să ne spunem foarte clar că e cazul să părăsim acel teren minat.
Când mai zăbovim și ne punem întrebări despre cum am putea face să avem acel lucru, începem să construim și planuri de a-l obține. Chiar dacă nu aducem la îndeplinire planul, mintea noastră va rămâne conectată la acel plan și va căuta doar prilejul potrivit. Când poftim, nu ne mai punem întrebarea dacă e bine sau e rău, ci cum aș putea obține ceea ce poftesc fără să fiu prins ori fără să suport consecințele. Tocmai teama de responsabilitate sau rușinea ne face să nu înfăptuim tot ce ne trece prin minte, dar nu înseamnă neapărat că suntem în regulă.
De gândit astăzi:
Gândurile care ne vin în minte sunt asemenea păsărilor: dacă le lași, ele își fac cuib și rămân, se instalează. Dacă, atunci când vine un gând pe care îl simțim nepotrivit, îl vom alunga, ne vom căuta altceva mai constructiv sau chiar ne vom ruga, acel gând își va lua zborul. Probabil va mai încerca de câteva ori, însă, la refuzuri repetate, are să renunțe. Nu e vina noastră că dorințele și gândurile vin, este însă greșit dacă le găzduim și dialogăm cu ele.