Reconcilierea

Dacă poporul Meu, peste care este chemat Numele Meu, se va smeri, se va ruga şi va căuta Faţa Mea, şi se va abate de la căile lui rele, îl voi asculta din ceruri, îi voi ierta păcatul şi voi tămădui ţara. – 2 Cronici 7:14
Reconcilierea şi iertarea sunt strâns legate, chiar dacă nu întotdeauna se suprapun. Sunt parţial sinonime, cu anumite nuanţe. Iertarea implică un act voluntar, liber şi unilateral, în timp ce reconcilierea presupune căderea de acord a tuturor părţilor implicate. Iertarea precedă reconcilierea, dar numai cea din urmă va duce la refacerea relaţiei afectate sau distruse.
Dorind să devină independent şi liber de rigorile unei familii, tânărul şi-a cerut în avans moştenirea şi a plecat de acasă, rupând legăturile cu tatăl. După o scurtă perioadă, el a risipit totul, iar pentru a supravieţui a trebuit să îngrijească de porci. Apoi şi-a analizat comportamentul nechibzuit şi a hotărât să se întoarcă acasă. Şi-a făcut planul ce cuvinte de pocăinţă să-i spună tatălui său: „Tată, am păcătuit împotriva Cerului şi împotriva ta şi nu mai sunt vrednic să mă chem fiul tău, fă-mă ca pe unul din argaţii tăi” (Luca 15:18,19). Povestirea biblică ne spune că tatăl l-a văzut de departe şi a alergat să-l îmbrăţişeze şi să-l sărute. Nici nu i-a dat voie să zică prea multe şi a şi organizat o mare sărbătoare în cinstea întoarcerii sale. Relaţia tată-fiu a fost refăcută.
Dar, pentru a ajunge la acest moment, amândoi au trebuit să depăşească nişte obstacole. Mândria poate fi una dintre piedicile de netrecut. Dacă fiul ar fi gândit: „N-am de gând să mă întorc aşa” sau dacă tatăl ar fi spus: „M-a umilit”, reconcilierea n-ar fi fost posibilă. Ea nu s-ar fi produs dacă fiul ar fi minţit, şi-ar fi negat greşelile sau ar fi pretins că nu a greşit cu nimic. Mândria, minciuna şi indiferenţa reprezintă principalele obstacole în calea reconcilierii.
Versetul de astăzi scoate în evidenţă elementele care facilitează împăcarea. Umilinţa, mărturisirea sinceră şi promisiunea de evitare pe viitor a aceleiaşi greşeli favorizează împăcarea. Cu alte cuvinte, discuţiile sincere şi cu umilinţă, fără ascunderea şi justificarea greşelilor, pregătesc terenul pentru refacerea legăturii. O altă măsură practică este dispoziţia de a acoperi pagubele şi a suporta consecinţele.
În general, într-o dispută, responsabilitatea este împărţită. Pentru a clarifica neînţelegerile şi diferendele, Isus a lăsat pentru biserică o ceremonie numită spălarea picioarelor. Este momentul unui dialog autentic de reamintire a greşelilor, de cerere a iertării şi de renunţare la mândrie.
Suntem gata să lăsăm mândria deoparte? Ne putem recunoaşte greşelile care au prejudiciat relaţia? Roagă-L pe Dumnezeu să te ajute să-ţi faci planuri de reconciliere!

Ai mai putea citi si aceste materiale:

Frate de sânge cu Iuda Iscarioteanul

  „Poate orb pe orb să călăuzească? Nu vor cădea amândoi în groapă? Nu este ucenic mai presus decât învăţătorul său; dar orice ucenic desăvârşit va fi ca învăţătorul său.” (Luca 6:39) Este Vinerea Mare. Cu peste 2.000 de ani în urmă, un om a luat o decizie în inima sa, care avea să schimbe cursul istoriei, atât a umanităţii, cât și a istoriei sale personale. „Ești o Iudă!” i se spune astăzi celui care repetă greșelile strămoșului său din Israelul antic. Iuda Iscarioteanul, căci despre el vorbim, reprezentant al tipologiei isteţului subversiv și trădător, este condamnat pe vecie să sufere oprobriul istoriei pentru oricât ar ţine ea. Portretul său a părăsit cercul credincioșilor și a intrat în mentalul colectiv, unde nimeni nu caută să îl înţeleagă deplin. Ideea că am putea împărţi trăsături de caracter cu acest personaj care L-a trădat pe Iisus nu încape în imaginaţia colectivă. Nimeni nu vrea să fie ca el sau să aibă prieteni ca el. Cu toate acestea, „umanitatea sa era perfect autentică și este absolut identică cu a noastră, (…) iar personalitatea sa relevă o condiţie mentală foarte similară conștiinţei obișnuite a oamenilor de azi”, apreciază profesorul Uraguchi, de la Universitatea de…

Semnele Timpului.ro