Şi sirienii ieşiseră în cete la o luptă şi aduseseră roabă pe o fetiţă din ţara lui Israel. Ea era în slujba nevestei lui Naaman. Şi ea a zis stăpânei sale: „Oh, dacă domnul meu ar fi la prorocul acela din Samaria, prorocul l-ar tămădui de lepra lui!” (2 Împărați 5:2-3)
Printre alți robi care au fost luați din popor, a fost luată și o „fetiță” și a ajuns în slujba soției unui general din armata siriană. Nu știm câți ani avea, probabil 10-14 ani, dar acest copil știa de lucrarea lui Elisei. Ea știa că Dumnezeu făcuse multe minuni prin profetul Său și credea că și Naaman ar putea fi vindecat. Ne punem întrebarea: Cum de a crezut soția lui Naaman ceea ce spunea ea? Cum de a avut Naaman atâta încredere în spusele unui copil? Ce mărturie dăduse ea până în acel moment? Cum a fost comportamentul ei în casa aceea?
Fetița nu avea resentimente față de acest conducător; dorea să facă pentru el tot ce depindea de ea ca să se vindece.
Dacă judecăm din perspectivă omenească, fetița ar fi putut fi indiferentă față de Naaman, sau chiar mai mult, ar fi putut să zică: „Poate că Domnul l-a pedepsit pentru că a luptat împotriva poporului lui Dumnezeu; n-are decât să sufere până va muri.” Dar are o altă atitudine, care câștigă încrederea stăpânului ei. Care este explicația acestui comportament divin? Ellen G. White afirmă: „Comportamentul acestei fete roabe, felul în care s-a purtat în acel cămin păgân, este o mărturie puternică despre puterea educaţiei din primii ani de viaţă în cămin. Nu există o însărcinare mai înaltă decât aceea încredinţată taţilor şi mamelor în îngrijirea şi educarea copiilor lor.” (Profeți și regi, p. 245)
Ceea ce a ajutat-o pe această fetiță să fie un martor pentru Dumnezeu a fost preocuparea părinților de a-i transmite dragostea de Dumnezeu din cea mai fragedă copilărie.
Și noi suntem chemați să așezăm în mintea copiilor o slujire neegoistă față de Dumnezeu și față de semeni!
Daniela Kadar, Muntenia