Scoală-te şi gemi noaptea … Ridică-ţi mâinile spre El pentru viaţa copiilor tăi. – Plângerile lui leremia 2:19
Părea o dimineaţă obişnuită de aprilie în Carolina de Sud, iar briza caldă şi blândă şi cerul albastru promiteau o zi minunată. Cu toate acestea, simţeam o urgenţă. Fiind mamă, am învăţat să mă rog pentru copiii mei aproape la fel de continuu şi de inconştient pe cât respir. Dar acum, din motive pe care nu le cunoşteam, o voce din interior mă îndemna să mă rog pe tot parcursul zilei pentru Karla, fiica mea mai mică.
De fapt, această senzaţie a devenit atât de puternică, încât am rugat-o pe Joyce, o soră din grupul meu de rugăciune de la biserică, să mijlocească în rugăciune alături de mine. „Mă voi ruga”, mi-a promis Joyce.
Karla este la facultate şi studiază desen industrial, deci nu este un lucru neobişnuit pentru ea să lucreze în studio până târziu. În seara aceea, a plecat de la şcoală după ora 11 noaptea, având încă o jumătate de oră de condus până acasă. Mă dusesem deja la culcare, dar am fost trezită brusc de vocea neobişnuit de tare şi de neliniştită a fiului meu, care străbătea uşa dormitorului său.
– Vin imediat! a spus Martin.
– Mamă, Karla a avut un accident de maşină. A încercat să te sune, dar dormeai, aşa că m-a sunat pe mine, mi-a explicat el. Este blocată pe autostrada 170. Poliţia este pe drum. Mamă, este bine. Nu-ţi face griji.
Imediat ce Martin a plecat de acasă, am sunat-o pe Karla.
– Mami, ar trebui să fiu moartă! Ar trebui să fiu moartă!
Avea vocea paralizată de frică. Mai târziu, când m-am uitat la resturile a ceea ce ar fi trebuit să fie maşina ei, am înţeles ce a vrut să spună. Maşina era răsucită si îndoită pe toate părţile. Partea şoferului era aşa de avariată, încât părea aproape inexistentă. Cu toate acestea, copilul nostru drag a ieşit din maşină fără vreo zgârietură. – Mamă, mi-a spus Martin mai târziu, a fost o minune.
Înainte de a merge din nou la culcare, i-am scris repede lui Joyce un mesaj pe telefon, spunându-i pe scurt ce se întâmplase şi i-am mulţumit pentru rugăciunile ei. A doua zi de dimineaţă, Joyce m-a sunat:
– Ida, noaptea trecută am mers la culcare, dar nu ştiu de ce nu puteam să dorm. Mă întorceam în pat fără să adorm. În jurul orei unsprezece, am auzit clar şi tare o voce spunându-mi: Roagă-te încă o dată pentru Karla. Şi aşa am făcut. După aceea, am închis ochii şi m-am culcat.
Rugăciunile rămân în mare parte un mister pentru mine. Dar un lucru ştiu sigur: Dumnezeu ne cheamă să ne rugăm şi voi continua să mă rog pentru vieţile copiilor Săi.
Ida T. Ronaszegi