Tu eşti Domnul meu. Tu eşti singura mea fericire! – Psalmii 16:2
Mama era moartă. Mama mea veselă, prietenoasă, amuzantă era moartă. Eram din nou în Tennessee cu soţul şi familia mea. Dar nu trebuia să se întâmple aşa.
Eram însărcinată cu al patrulea copil şi mama glumea că va trebui să le facă paturi copiilor în dulapuri, pentru că nu mai avea loc unde să pună paturi. Vara aceea, compania la care lucra soţul meu l-a trimis într-o călătorie de cinci săptămâni, aşa că eu şi cei trei copii ai noştri aveam în plan să stăm la mama. De fapt, acolo am şi născut. Dar lucrurile au luat o întorsătură rea de tot. Brusc, mama a ajuns la spital. Fără să ştie, era de ani de zile diabetică. Niciunul dintre doctorii ei de-a lungul anilor nu îi făcuse o simplă analiză de sânge. Acum avea o cangrenă la picior şi septicemie. Am luat copiii şi ne-am dus în Texas. Am ajuns la timp la spital ca să petrec o zi întreagă cu ea, înainte să aibă o „intervenţie minoră” de amputare a degetului cangrenos. Însă, sub anestezicul uşor, inima i s-a oprit. Doctorii au resuscitat-o, dar a murit după două săptămâni.
Conform planului, soţul meu a mers în călătoria amintită. Copilul nostru s-a născut în Texas. Soţul meu s-a întors şi împreună am revenit în Tennessee. Viaţa a mers mai departe, ca întotdeauna, în ciuda tragediilor. Dar zilnic mă rugam: „Doamne, nu mă pot descurca singură. Ţine-mă, dă-mi putere!” Şi m-am descurcat destul de bine, dat fiind faptul că nu aveam ajutor de nicăieri. La urma urmei, aveam un nou-născut şi trei fete mici, iar soţul meu era plecat 12 ore pe zi.
Apoi m-am gândit la tatăl meu şi la sora mea, care sufereau profund. Mi-am schimbat rugăciunea.„Dragă Doamne, mă descurc destul de bine acum. Nu Te mai preocupa de mine. Te rog, mângâie-l pe tata şi pe sora mea. Dă-le putere să meargă mai departe.” Şi aşa m-am rugat câteva săptămâni. Apoi s-a întâmplat cel mai ciudat lucru. M-am afundat în cea mai neagră şi cumplită depresie pe care şi-o poate cineva imagina. Mă secătuia de energie. Zilele treceau. Întunericul şi durerea mă consumau. Brusc, mi-am dat seama ce făcusem: Îi spusesem lui Dumnezeu că nu mai am nevoie de El şi că mă puteam descurca singură. „Iartă-mă, Doamne”, am implorat eu. „Cum am putut fi atât de naivă? Şi Îţi mulţumesc că mi-ai arătat marea nevoie de Tine şi că M-ai ţinut în picioare în toate acele săptămâni. Te rog, ţine-mă din nou!”
Şi m-a ţinut.
Penny Estes Wheeler