Împăratul Asiriei a adus oameni din Babilon, din Cuta, din Ava, din Hamat şi din Sefarvaim şi i-a aşezat în cetăţile Samariei în locul copiilor lui Israel. Au pus stăpânire pe Samaria şi au locuit în cetăţile ei. (2 Împăraţi 17:24)
Samaritenii din timpurile vechi pretindeau ca provin din triburile israelite ale lui Efraim şi Manase. În manuscrisul samaritean , scris de Phinehas b. Isaac ha-Kohen şi de tatăl său, Jacob Ben Haarun, se arată că îşi trag rădăcinile de la Adam până la sosirea în ţara Canaan. Biblia spune că, în anul 722, după cucerirea Samariei, împăratul Sargon a deportat populaţia locală şi a înlocuit-o cu alte neamuri aduse din diferite părţi ale lumii antice. Esarhaddon şi Assurbanipal au amestecat din nou, mai târziu, popoarele în aşa fel încât în apocrifa Cartea lui Sirach se vorbeşte împotriva a două neamuri „urâte sufletului meu… care locuiesc în muntele Samariei… poporul nelegiuit care locuieşte în Sichem” (50:27-28). Ura şi respingerea din partea evreilor aveau de-a face nu doar cu faptul că samaritenii „au pus stăpânire pe cetăţile Samariei” şi au spurcat ţara, aducând obiceiuri şi dumnezei străini, ci pentru că şi-au permis să adopte primele cărţi din Vechiul Testament, alcătuind Pentateuhul samaritean. Am studiat acest manuscris şi este aproape identic cu Pentateuhul lui Moise. Totodată, ei au îndrăznit să construiască pe muntele Garizim o replică a Templului de la Ierusalim. Aceasta era prea mult pentru evrei. Cu toate acestea, săpăturile arheologice au scos la iveală ruine care datează din secolul al V-lea î.Hr. Pe acest munte, Avraam a construit primul altar la Sihem (Geneza 12:6 în PS); tot aici era locul binecuvântării (Deuteronomul 27:12), iar mai târziu, Iosua a refăcut legământul între popor şi Dumnezeu (Iosua 8:33). Oare toate acestea să nu însemne nimic? Văzând istoria lor, oare nu avem şi noi tendinţa să-i considerăm necuraţi pe cei care sunt diferiţi de noi, pe cei care sunt în afara familiei noastre spirituale? Răspunsul dat de Domnul acelei femei din Samaria (Ioan 4:24), care pretinde că se poate închina pe muntele Garizim, este remarcabil şi este valabil şi astăzi: „în duh şi în adevăr”. Dacă lipsesc acestea două, ce importanţă mai are unde ne rugăm? De aceea vă invit ca închinarea noastră de astăzi să fie în duh şi în adevăr!
Corneliu Benone Lupu, pastor, Roma, Italia