Un pastor penticostal descoperă binecuvântarea Sabatului și zece ani mai târziu este încă marcat de revelaţia pe care a avut-o.
La 27 de ani, A.J Swoboda părea pregătit să iasă la pensie. Lucra 80 de ore pe săptămână, la un job care îi consuma cu lăcomie fiecare fibră sufletească și din cauza căruia se simţea vinovat chiar și să doarmă. Era capelan la Universitatea din Oregon și, din afară, părea că lucrurile îi merg cum nu se poate mai bine. Grupul pe care îl păstorea creștea constant. Studenţi care altădată nu ar fi conceput să vină la biserică începeau să Îl caute pe Dumnezeu. Tot mai mulţi oameni cereau să fie botezaţi. Însă în timp ce toţi acești oameni se apropiau de Dumnezeu cu ajutorul lui, A. J. începuse pe nesimţite să fie cel care se îndepărtează.
Nu fusese ceva intenţionat. Nu era nimic care să îl nemulţumească în comuniunea lui cu divinul. Însă într-o bună zi s-a trezit „obosit în facerea binelui” și, în mod straniu, bucuros de această constatare. Oboseala care îl zdrobea era eliberatoare. Acum nu mai trebuia să aleagă ce să facă, pe cine să ajute mai întâi, pentru că avea evidenţa clară a faptului că nu mai e în stare să ajute pe nimeni. Acum nu mai era nevoie să jongleze cu toată „nebunia”, cum o numea el, de a fi constant ocupat, pentru că efectiv nu mai avea nici fizic resursele pentru a răspunde vreunei cereri. Iar cereri, fără discuţie, erau cu duiumul.
Fără limite
„Nu aveam graniţe”, mărturisea A. J. într-un editorial pentru Christianity Today. „N-aveam niciun ritm. Nicio intenţie. Niciun pic de odihnă. Fiecare criză era criza mea. Fiecare plângere era problema mea. Toate și toţi veneau la mine.” Însă, într-o sâmbătă dimineaţă, o cerere la care a uitat să răspundă a ricoșat propulsându-l într-o nouă etapă a vieţii. Una care i-a revoluţionat atât de puternic existenţa încât abia anul acesta a reușit să o închege într-o carte, intitulată Subversive Sabbath. The surprising power of rest in a nonstop world (Sabatul subversiv. Surprinzătoarea putere a odihnei într-o lume cu orar nonstop).
Trebuia să se întâlnească la ora 10:00 cu un student. Însă în ultima lună dormise atât de prost, încât atunci când i-a sunat alarma de la ceas, nici măcar nu a auzit-o. L-a trezit în schimb telefonul, dinspre care se auzea studentul înregistrând un mesaj în căsuţa vocală: „Cum ai putut să ratezi întâlnirea asta? Un pastor nu are voie niciodată să lipsească de la o întâlnire programată. M-ai dezamăgit.” A. J. a avut în acel moment o epifanie: „devenisem, în cuvintele lui Stanley Hauerwas, «un jeleu uriaș de disponibilitate». Un împlinitor al nevoilor celorlalţi. Un comisionar. Omul bun la toate într-ale creștinismului, accesibil tuturor și gata de orice, mai puţin faţă de Dumnezeu.” Decepţia din glasul studentului l-a făcut să realizeze că el, A. J., s-a dezamăgit pe sine însuși: „muncisem neobosit și nu reușisem decât să mai dezamăgesc o persoană”.
Odihnă pentru toţi
O carte însă l-a ajutat să rupă cercul vicios al învinovăţirii urmate de muncă în exces pentru compensare, apoi eșec, apoi iar învinovăţire. Deși nu numește cartea, A. J. menţionează doar că era un volum semnat de Eugene Peterson și că l-a făcut să vadă ceva ce „ignorase complet în 10 ani de studiu al Bibliei – treaba asta numită Sabat.” Tânărul pastor a fost contrariat să descopere că Peterson dedica săptămânal o zi întreagă odihnei, fără să răspundă solicitărilor pe care le primea ca pastor, o zi în care să iasă în natură, să mănânce mâncare bună, să citească poezie și să se întâlnească cu Dumnezeu și asta fără să aibă nicio secundă sentimentul că pierde timpul, că irosește clipe preţioase pentru îndeletniciri egoiste. „Atunci s-a produs scânteia”, mărturisea A. J.. Dacă până atunci crezuse că a ţine Sabatul e un semn de slăbiciune spirituală, un semn de egoism, acum avea „epifania vieţii lui”, cum o numea chiar el: „Iisus mă iubește și pe mine. Iar eu îi pot iubi pe ceilalţi doar în măsura în care pot recunoaște dragostea lui Dumnezeu pentru mine. Eram capabil să mă îngrijesc de nevoile comunităţii mele doar în măsura în care îmi recunoșteam propriile nevoi. Și puteam păstori poporul lui Dumnezeu doar în măsura în care Îi permiteam lui Dumnezeu să Se îngrijească de mine. Însă, uitând toate acestea, eu neglijasem să îngrijesc corpul pe care Dumnezeu mi l-a dat, spiritul pe care mi l-a insuflat și sufletul pe care l-a modelat chiar cu mâna Lui.” Și spunea că asta i-a transformat nu doar raportarea la muncă, ci i-a salvat și căsnicia care fusese grav avariată de dedicarea profesională.
A. J. a înţeles că nevoia lui de odihnă nu era o dovadă de lene, ci era o necesitate pe care Dumnezeu a pus-o în fiecare om pe care l-a creat. Și că dorinţa lui de a le face pe toate și de a-i ajuta pe toţi, mai puţin pe sine, era de fapt o încercare de a fi omnipotent și omniprezent. „Dumnezeu nu intenţionase niciodată ca eu să fiu nici una, nici cealaltă.” Ca să înţeleagă totuși și într-o manieră pozitivă ce Își dorește Dumnezeu pentru oameni, A. J. a privit la exemplul lui Hristos: „Iisus mânca. Iisus bea. Iisus dormea. Avea grijă de El Însuși. Iisus nu a fost niciodată luat pe sus de programul lui încărcat, nici zorit dintr-un loc într-altul. El trăia după un ritm complet diferit decât al celor din jurul lui. Ritmul vieţii Sale era, în el însuși, o acţiune profetică împotriva ritmurilor lumii.”
„Sabatul”, avea să spună A. J., „este calea pe care Dumnezeu a ales-o din eternitate în eternitate să ne ajute să ne închinăm doar Lui, bunului nostru Dumnezeu, nu să ne închinăm muncii celei bune pe care ne-a dat El să o facem”. Pentru că astfel, declara tânărul pastor, reușim să apreciem munca la adevărata ei valoare, fără să o supraestimăm așa cum ne invită cultura dependentă de muncă, în care trăim. „În cultura noastră, în locul unei relaţii pline de sens cu Iisus, în cadrul căreia dragostea lui Dumnezeu ne conturează identitatea, noi punem vieţile noastre doldora de activităţi. A fi ocupat este trofeul nostru și de aceea de cele mai multe ori nu ne mai simţim bine cu privire la vieţile noastre decât dacă le trăim epuizaţi.”
Divinizarea muncii
Pastorul a ajuns la concluzia că Sabatul este un antidot împotriva dependenţei de muncă, despre care spune că este echivalentul idolatriei. Workaholismul (adică dependenţa de muncă) este o problemă tot atât de reală ca și alcoolismul, spune A. J.. Doar că, dacă în cazul dependenţei de alcool, după vindecare fostul dependent trebuie să se menţină cât mai departe posibil de băutură, în cazul dependenţei de muncă, fostul dependent trebuie să reînveţe să se raporteze echilibrat la activitate, pentru că fără ea nu prea poate trăi.
„Pare că tratăm această mantră ca pe o poruncă de la Dumnezeu, însă Dumnezeu nu ne-a cerut niciodată să muncim până la epuizare.” În schimb, pastorul e convins că Dumnezeu a poruncit odihna și că aceasta trebuie căutată și cultivată în mod intenţionat. „În lumea noastră cu program nonstop, n-am auzit pe nimeni, niciodată, spunând că întâmplător ţine Sabatul. Sabatul este o acţiune cu un scop măreţ, una care cere o intenţionalitate perseverentă. (…) Nu este doar un motiv micuţ în istoria biblică, ci este una dintre marile teme ale Scripturii. Sabatul nu este o sugestie, este o poruncă.”
A. J. Swoboda a făcut din revelaţia aceasta subiectul multor predici pe care le-a ţinut în diverse contexte. Într-una susţinută la Foursquare Church povestea că, fiind pastor, nu poate ţine Sabatul la sfârșitul săptămânii, fiindcă de fapt atunci lucrează intens. Însă îl ţine miercurea. Își închide telefonul, se deconectează de la internet și petrece timpul în exclusivitate cu familia lui și cu Dumnezeu.
Inspiraţie pentru suflet
Toate religiile abrahamice – creștinismul, iudaismul, islamismul – cuprind învăţături despre o zi desemnată de Dumnezeu pentru odihnă și cultivarea apropierii de Cel divin. Acestea diferă de la o religie la alta și chiar de la o confesiune la alta. Pentru musulmani, ziua sfântă este vineri; pentru evrei, este sâmbăta, iar pentru majoritatea creștinilor aceasta este duminica. O minoritate din care fac parte baptiștii de ziua a șaptea, evreii mesianici și adventiștii de ziua a șaptea consideră însă că respectarea Sabatului trebuie să fie fundamentată pe o interpretare literală a Celor Zece Porunci. Iar în cartea biblică Exodul, cea care relatează momentul în care Dumnezeu i-a transmis Cele Zece Porunci lui Moise, repetarea „zilei a șaptea” nu lasă loc ambiguităţilor. „Adu-ţi aminte de ziua de Sabat, ca s-o sfinţeşti! Să lucrezi şase zile şi să-ţi faci toată lucrarea ta, dar ziua a şaptea este Sabatul Domnului, Dumnezeul tău; să nu faci nici o lucrare nici tu, nici fiul tău sau fiica ta, nici sclavul tău, nici sclava ta, nici vitele tale şi nici străinul care locuieşte în cetatea ta. Căci în şase zile a făcut Domnul cerurile, pământul, marea şi tot ce este în ele, dar în ziua a şaptea s-a odihnit. De aceea a binecuvântat Domnul ziua de Sabat şi a sfinţit-o.” – Exodul 20:8-11
Cu câţiva ani în urmă, Sinodul Bisericii Ortodoxe Române a luat decizia de a marca duminica drept prima zi a săptămânii în Calendarul Ortodox. Purtătorul de cuvânt din acea perioadă al Patriarhiei Române, pr. Constantin Stoica, explica decizia spunând că „La fiecare Sfântă Evanghelie, fie că e vorba de Matei, de Marcu, Luca şi Ioan, veţi găsi menţionat faptul că Hristos a înviat în prima zi din săptămână, adică ziua de Duminică. În mod firesc, săptămâna în biserică trebuie să înceapă cu ziua de Duminică. (…) Nu reprezintă o noutate, am cercetat mai multe calendare – şi din 1912, şi din 1916, 1923, prin sondaj – şi în toate aceste calendare săptămâna începe cu ziua de Duminică, este ziua Domnului, cea mai importantă din punct de vedere creştin, şi acest lucru se regăseşte şi în calendarele bisericilor ortodoxe surori”. Preotul preciza însă și că „ Pentru noi, creştinii, ziua de Duminică este cea mai importantă zi din timpul săptămânii.” fără să justifice însă devierea faţă de porunca biblică.
Unii spun că a respecta Sabatul este o dovadă de legalism. Însă omit să spună ce anume face această acţiune „mai legalistă” decât, de exemplu, respectarea poruncii de a nu ucide. Pe ce baze am putea decide că una dintre Cele Zece Porunci este atât de neimportantă în raport cu celelalte încât poate fi ignorată? Nu ar trebui totuși să ne mirăm de prejudecăţile care planează asupra acestei zile, din moment ce nici măcar teologii din vremea lui Hristos (fariseii) nu știau cum să se raporteze corect la Sabat. Fariseii aveau o perspectivă atât de distorsionată asupra Sabatului încât erau constant șocaţi de acţiunile lui Iisus Hristos care intrau în contradicţie cu tradiţiile prin care învăţaţii nu făcuseră altceva decât să împovăreze sărbătoarea.
E o lecţie pentru noi și în asta. Evreii din vremea lui Hristos a trebuit să redescopere adevărata semnificaţie a zilei de odihnă date de Dumnezeu încă din grădina perfectă a Edenului și despre care Apostolul Ioan profetiza că va fi sărbătorită și în Împărăţia veșnică. Cu atât mai mult ar trebui să ne străduim noi astăzi, două milenii mai târziu, să recuperăm sensul profund eliberator al unei zile puse deoparte pentru suflet și pentru Dumnezeu.
Profesorul Florin Lăiu, din cadrul Institutului Teologic Adventist este autorul unei serii bogat documentate despre „misterul zilei a șaptea”, care poate fi citită pe site-ul nostru:
Misterul zilei a șaptea (I) – Pământul este martor