Eu sunt adevărata Viță și Tatăl Meu este Vierul. (Ioan 15:1)
În lecțiile Sale, Domnul Hristos nu apela la lucruri închipuite, senzaționale. El dorea să învețe, în maniera cea mai simplă, adevăruri care erau de o importanță vitală pentru ca și acea categorie pe care El o numea „prunci” să le poată înțelege. Și totuși, în aceste reprezentări foarte simple, exista o profunzime și o frumusețe de care nu se puteau sătura nici cele mai educate minți.
Vița fusese adesea folosită ca simbol pentru Israel, iar lecția pe care Domnul Hristos a dat-o acum ucenicilor Săi provenea de aici. Pentru a Se reprezenta pe Sine, El ar fi putut folosi palmierul grațios. Cedrul cel falnic, care se înalță spre cer, sau puternicul stejar cu crengile îndreptate spre cer putea fi folosit pentru a reprezenta stabilitatea și integritatea acelora care sunt urmași ai lui Hristos. Însă, în loc de aceștia, El S-a folosit de viță, cu mlădițele ei cățărătoare, pentru a Se reprezenta pe Sine în relația cu adevărații Săi urmași.
„Eu sunt adevărata Viță, iar Tatăl Meu este Vierul.”
Pe dealurile Palestinei, Tatăl nostru ceresc a plantat o Viță de calitate remarcabilă, și El Însuși a fost îngrijitorul viei. Nu avea o formă deosebită care să dea impresia de la prima vedere cât este de valoroasă. Părea că ar fi apărut dintr-un pământ uscat, fără a atrage prea mult atenția. Însă când au privit planta, unii au declarat că este de origine divină. Locuitorii Nazaretului au fost încântați când i-au văzut frumusețea; dar atunci când și-au dat seama că ar atrage atenția mai mult decât ei înșiși, s-au luptat ca să dezrădăcineze prețioasa plantă și s-o arunce peste zid. Locuitorii Ierusalimului au luat planta, au rănit-o și au călcat-o cu picioarele lor nesfinte. Scopul lor era s-o distrugă pentru totdeauna. Însă Cel care o îngrijea nu a pierdut niciodată din ochi această plantă. După ce oamenii au fost siguri că au omorât-o, El a luat-o și a replantat-o de cealaltă parte a zidului. A ascuns-o de ochiul vremelnic.
Fiecare mlădiță ce aduce roadă constituie o reprezentare vie a Viței, căci ea poartă aceleași roade ca Vița. Fiecare rămurea va arăta dacă are sau nu are viață; căci unde este viață, este creștere. Există o transmitere continuă a proprietăților dătătoare de viață ale viei, și acest lucru este demonstrat prin rodul pe care îl poartă ramurile.
Așa cum altoiul primește viață când se unește cu via, la fel păcătosul ajunge părtaș de natură divină atunci când este în comuniune cu Domnul Hristos. Oameni limitați ajung să fie uniți cu Dumnezeul infinit. – Review and Herald, 2 noiembrie 1897