104 – Afirmare

Cei ce erau în corabie au venit de s-au închinat înaintea lui Isus și I-au zis: „Cu adevărat, Tu ești Fiul lui Dumnezeu. Matei 14:33

Unul dintre cele zece sensuri pe care dicționarele le rețin în dreptul termenului de „afirmare” este: „a spune un lucru considerat adevărat”. Textul de mai sus este luat din descrierea lui Matei cu privire la mersul pe ape, atât a Învățătorului cât și a lui Petru. Ucenicii care au fost martorii acestei minuni au fost atât de impresionați de această dovadă a puterii divine încât au depus o mărturie cu privire la convingerile lor despre cine este Isus. Ei au ajuns la convingerea că El este Fiul lui Dumnezeu și au afirmat în mod public și deschis acest adevăr.

În momentul în care afirmăm un adevăr, propria noastră minte are de câștigat. Adevărul afirmat se întipărește puternic în sufletul celui care îl afirmă. Auzirea mărturiei personale atinge sufletele celor din jur, după ce statornicește adevărul în inima mărturisitorului.

După schimbarea la față, Învățătorul a provocat pe tatăl copilului demonizat să-și afirme credința. Modul în care acesta a ales să facă această afirmare a credinței este foarte semnificativ. În timp ce spune: „cred Doamne!”, are grijă să-și recunoască limitele credinței, cerând Învățătorului să-i mărească credința. Rezultatul este peste așteptări. Copilul să avea să fie vindecat.

Afirmarea deschisă a credinței este o necesitate a fiecărui credincios. O facem în momentul solemn al botezului, la intrarea în biserică. O facem atunci când ne luăm angajamentul de fidelitate față de persoana iubită. Ne exprimăm deschis în public atunci când adevărul se cere să fie adus la lumină. O facem atunci când este nevoie să susținem cauza și nevinovăția cuiva înaintea scaunului de judecată.

Când declarăm ceva pe propria răspundere trebuie să fim siguri că afirmațiile pe care le facem corespund cu adevărul, atât cât ne este dat nouă să-l cunoaștem. Integritatea noastră va fi susținută și întărită de afirmațiile noastre, iar Dumnezeul adevărului va fi onorat.