180 – Ubicuitate

Unde să plec dinaintea Duhului Tău, unde să plec dinaintea feței Tale? Psalmii 139:7 NTR

Se întreceau aseară Andrei Pleșu cu Gabriel Liiceanu, vorbind în legătură cu ultima lor apariție: DESPRE DESTIN, să răspundă la întrebarea: Unde locuiește Dumnezeu? Liiceanu nu neagă existența unui Dumnezeu aflat undeva, dar el se preocupă de infinitul din sufletul omului în care Dumnezeu este prezent și activ. Pleșu, pe de altă parte, zice că el nu știe unde este Dumnezeu, dar continuă să-L caute. În termeni filosofici se pot face o sumedenie de afirmații aparent contradictorii și exclusiviste, aparent asemănătoare și inclusive, sau cel puțin într-o anumită armonie fragilă. Asta este filosofia, labilă și încețoșată.

Pentru David, acum 3000 de ani, prezența lui Dumnezeu nu constituie nici un fel de dilemă. El era convins că dacă ar cutreiera spațiile intergalactice, nu ar găsi nici un loc în care prezența divină să nu se poată face simțită, sau dacă ar căuta pe pământ un loc lipsit de prezența lui Dumnezeu nu ar găsi nici un asemenea loc. Dumnezeu este atotprezent, ubicuitate, ar spune cei care folosesc și cuvinte mai rare să vorbească despre însușirile lui Dumnezeu. Cât despre inima omului cu toate ascunzișurile ei, aceasta este obiectul cunoașterii și cercetării lui Dumnezeu care este mai mare decât inima noastră și o cunoaște mai bine decât noi înșine.

Întrebările lui David: Unde să plec și unde să mă duc? sunt mai mult întrebări retorice decât întrebări la care se așteaptă un răspuns punctual.  Spre deosebire de Liiceanu și Pleșu, Dumnezeul pe care Îl cunoștea David este un Dumnezeu personal care domnește în ceruri, deasupra creației și dincolo de ea, adică un Dumnezeu transcendent, dar în același timp El Se face simțit alături de fiecare ființă creată de El, adică un Dumnezeu imanent. Sigur că nu cunoaștem adresa exactă a reședinței Sale, dar acest lucru nu poate împiedica slabele noastre rugăciuni să-L găsească și nimeni nu-L poate împiedica să răspundă tuturor celor care Îl caută cu toată inima.