195 – Facere

Domnul Dumnezeu a făcut pe om din țărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viață, și omul s-a făcut astfel un suflet viu. Geneza 2:7

În acest text verbul „a face” apare de două ori: prima dată la diateza activă și a doua oară la diateza reflexivă. Prima dată se referă la actul creator direct al lui Dumnezeu, iar a doua oară se referă la aceeași lucrare, dar care este privită din perspectiva devenirii, adică „omul s-a făcut un suflet viu” trebuie să fie înțeles ca „sub puterea creatoare a lui Dumnezeu, omul a devenit un suflet viu”. În crearea sa, omul nu a avut nici o parte nici activă și nici reflexivă de făcut. El a devenit, pur și simplu, ceea ce a făcut Dumnezeu din el, adică „a fost făcut” (diateza pasivă).

Odată cu suflarea elementului vital asupra omului, Dumnezeu i-a conferit noii creaturi un element specific Creatorului și anume, capacitatea de a face. Pe această cale omul a devenit colaborator cu Dumnezeu în lucrarea de facere din cel puțin două perspective: În primul rând, omul trebuia să continue să facă pământul locuibil și să-l administreze în mod inteligent și responsabil, după modelul și porunca divină. În al doilea rând, omul avea să facă viața să continue să se transmită mai departe prin actul procreației. În această ipostază secundă, intrăm deja într-un labirint de mistere și miracole despre care spațiul acestei scurte meditații nu ne permite nici măcar un singur enunț. În ambele ipostaze, omul este chemat să exprime Dragostea din care a fost creat.

Față de rolul de colaborator în facere, conferit nouă de Dumnezeu, El așteaptă de la noi apreciere, implicare, evaluarea rezultatelor, apoi distribuirea meritelor cuvenite Creatorului și trăirea bucuriei de a fi învredniciți cu o asemenea favoare și binecuvântare.

Articolul 195 – Facere apare prima dată în Redesteptare si reforma.

Ai mai putea citi si aceste materiale:

Frate de sânge cu Iuda Iscarioteanul

  „Poate orb pe orb să călăuzească? Nu vor cădea amândoi în groapă? Nu este ucenic mai presus decât învăţătorul său; dar orice ucenic desăvârşit va fi ca învăţătorul său.” (Luca 6:39) Este Vinerea Mare. Cu peste 2.000 de ani în urmă, un om a luat o decizie în inima sa, care avea să schimbe cursul istoriei, atât a umanităţii, cât și a istoriei sale personale. „Ești o Iudă!” i se spune astăzi celui care repetă greșelile strămoșului său din Israelul antic. Iuda Iscarioteanul, căci despre el vorbim, reprezentant al tipologiei isteţului subversiv și trădător, este condamnat pe vecie să sufere oprobriul istoriei pentru oricât ar ţine ea. Portretul său a părăsit cercul credincioșilor și a intrat în mentalul colectiv, unde nimeni nu caută să îl înţeleagă deplin. Ideea că am putea împărţi trăsături de caracter cu acest personaj care L-a trădat pe Iisus nu încape în imaginaţia colectivă. Nimeni nu vrea să fie ca el sau să aibă prieteni ca el. Cu toate acestea, „umanitatea sa era perfect autentică și este absolut identică cu a noastră, (…) iar personalitatea sa relevă o condiţie mentală foarte similară conștiinţei obișnuite a oamenilor de azi”, apreciază profesorul Uraguchi, de la Universitatea de…

Semnele Timpului.ro