244 – Zapis

Moise a scris legea aceasta și a încredințat-o preoților, fiii lui Levi care duceau chivotul legământului Domnului și tuturor bătrânilor lui Israel…la fiecare șapte ani…să citești legea aceasta înaintea întregului Israel, în auzul lor. Deuteronomul 31:9-11

Zapisul este un înscris care se dovedește a fi de o imensă valoare pentru capacitatea sa de a păstra și conserva puterea unui text. O vorbă rostită zboară aproape instantaneu după momentul în care a fost spusă. Un text scris rămâne actual după mii de ani după ce a fost inscripționat.

Zapisul în sine nu produce efecte miraculoase dacă nu este administrat în mod corespunzător. Acesta este motivul pentru care evreii trebuiau să citească și să asculte textul legii cel puțin o dată la șapte ani cu ocazia sărbătorii corturilor. Este de la sine înțeles că momentul acestei lecturi în public trebuia să fie marcat de o solemnitate cel puțin asemănătoare cu scena proclamării legii pe Sinai. Într-un asemenea context, era de așteptat ca litera legii să rămână mereu actuală și efectivă. În realitate, cu timpul, poporul ales a uitat legea scrisă pe zapisul uitat pe undeva pe la Cortul Întâlnirii sau prin Templu. Consecințele nu au întârziat să se arate.

Durerea și inconvenientele deselor robii trebuiau să trezească conștiința lui Israel și interesul față de voința descoperită a lui Dumnezeu în cele zece porunci. Fiecare moment reformator sau restaurator care venea după robie era marcat de readucerea în atenția poporului a zapisului cu poruncile lui Dumnezeu.

Israelul lui Dumnezeu din timpul sfârșitului este evidențiat de Scriptură ca fiind un popor al poruncilor lui Dumnezeu. Odată cu împrospătarea literei zapisului este necesară și o împrospătare a spiritului legii. Promisiunea noului legământ este aceea că Dumnezeu va transcrie textul sacru în sufletul urmașilor Săi astfel încât voința divină să fie ascultată în mod natural. Pentru această operațiune este necesar un răspuns personal la solicitare lui Dumnezeu: „Fiule, dă-mi inima ta!”