Preoții, slujitorii Domnului să plângă între tindă și altar. Ioel 2:17
Între tindă și altar este naosul, locul central unde au acces închinătorii. Acest lucru este specific construcțiilor de inspirație arhitecturală grecească și apoi romană de la care se trage și arhitectura creștină începând cu secolul al IV-lea d.Hr. Cu templele evreiești lucrurile stau puțin altfel. La templele evreiești poporul nu avea acces în naos ci numai preoții. Așa că plânsul lor din Ioel 2:17 trebuia să aibă loc în încăperea unde își desfășurau activitatea, în sfânta. În templele păgâne statuia zeului era în naos, între tindă și altar, dar în templul Viului Dumnezeu prezența Sa era în Sfânta Sfintelor, unde accesul preoților era absolut rarisim, o dată pe an, de Yom Kippur.
Nu insist pe detalii care nu ajută demersul nostru devoțional. Plânsul preoților în templu are o serie de semnificații care merită amintite aici.
Când preotul evreu plânge în locul de serviciu, plânsul lui are de-a face cu slujba sa, ca intermediar între om și Dumnezeu în domeniul păcatelor poporului. Ceva nu funcționează normal în serviciul său astfel încât fluxul normal al ispășirii este obstrucționat sau făcut ineficient. Acumularea vinovăției neslujite a poporului poate avea urmări dintre cele mai nefaste.
Ioel se află în numărul profeților mici care împreună cu ceilalți profeți vorbesc deslușit despre abuzurile, decăderea, idolatria și neascultarea conducerii și ale poporului. Plânsul preoților poate avea legătură cu aceste profeții.
În principal, plânsul sacerdotal este un semn de pocăință care trebuie să preceadă Redeșteptarea și Reforma religioasă a lui Israel de atunci și de astăzi. Visul lui Dumnezeu pentru poporul său este de a avea un popor care să-I reprezinte chipul și caracterul înaintea lumii. De aceea El vrea să Se întâlnească regulat, în naosul fiecărei biserici, cu poporul Său, pentru a-i transmite cele mai serioase și duioase mesaje de iubire vindecătoare și restauratoare.
Articolul 266 – Naos apare prima dată în Redesteptare si reforma.