305 – Tachinare

Isus i-a zis: „Lasă să se sature mai întâi copii, căci nu este bine să iei pâinea copiilor și s-o arunci la căței.” Marcu 7:27

Dumnezeu face uneori lucruri pentru care ai nevoie de simțul umorului pentru a le putea pricepe, sau cel puțin un discernământ foarte ascuțit. Acesta este cazul femeii cananite care a venit la Isus cu o cerere normală și legitimă, dar a fost întâmpinat cu o aparentă rezistență, dacă nu chiar cu lipsă de bunăvoință. Care este semnificația acestei atitudini din partea Învățătorului oamenilor? Putem să găsim răspunsul dacă luăm în considerație contextul în care se întâmplă lucrurile. Acolo sunt ucenici, cu prejudecățile lor, care aveau nevoie să se vadă pe ei înșiși în adevărata lumină, așa că Rabi procedează ca și când ar fi fost unul dintre ucenici. Morala este evidentă.

Tachinarea nu este o manifestare de aversiune sau ostilitate, este un joc de-a supărarea și lupta. Tachinarea presupune un anumit raport de bună relație între combatanți. Cei care se iubesc se tachinează, spune un proverb franțuzesc. Aplicată această regulă la cazul în speță, refuzul Maestrului nu este un refuz ci o invitație la insistență, ceea ce se și întâmplă. Rezultatul este pe măsură. Când femeia petiționară se întoarce acasă toate lucrurile sunt bine. Aceasta era și ideea.

Uneori Dumnezeu Se joacă cu noi și așteaptă să ne prindem care sunt regulile jocului. Viața de rugăciune poate fi un teren foarte fertil pentru acest tip de experiențe. Uneori Dumnezeu pare că este plecat de la birou, în timp ce noi ne depunem actele pentru diferite proiecte. Dar lipsa Lui este numai aparentă. El știe tot, vede tot, aude tot și poate tot. Dorește numai să ne prindem în iureșul jocului și lucrurile se vor sfârși bine. Uneori rugăciunea este în sine ocazie de a învăța să ne rugăm și să ne rugăm cât și cum trebuie.