semneletimpului.ro

A evadat dintr-o familie radicală prin educaţie. Tara Westover

Când și-a văzut fratele sufocându-se de durerea provocată de un accident de lucru și pe tatăl ei încă insistând să îl trateze acasă, cu ierburi, Tara Westover a înţeles, deși era doar un copil, că părinţii ei comiteau o greșeală ale cărei consecinţe nu puteau fi calculate.

Tara Westover s-a născut, în 1986, într-o familie de credincioși mormoni convinși că sfârșitul lumii este aproape și că el ar putea, cu ușurinţă să fie declanșat de autorităţile federale americane. Părinţii ei se mutaseră în munţi, în Idaho, unde duceau un stil de viaţă izolat și independent de numeroase infrastructuri de stat (electricitate, școală, spital, poliţie, servicii sociale). Erau ceea ce americanii numesc preppers sau survivalists, adică adepţi ai ideii că un dezastru global este iminent, dar că oamenii se pot proteja de impactul lui prin acumularea de provizii și de cunoștinţe privind supravieţuire în condiţii suboptime. Unii preppers sunt motivaţi religios, în timp ce alţii își cultivă convingerea bazându-se pe motive conspiraţioniste. Tatăl Tarei era motivat din ambele direcţii.

Familia Westover, cu șapte copii, avea o atitudine ostilă faţă de autorităţi, alimentaţi fiind de numeroasele conspiraţii în care credea tatăl, cum ar fi aceea că autorităţile au fost corupte de Iluminatti, dar și de eșecuri guvernamentale răsunătoare la acea vreme incidentul tragic de la Ruby Ridge. În timpul acestui incident, FBI a intervenit cu forţă letală pentru a captura un bărbat a cărui singură infracţiune s-a dovedit a fi absentarea de la un proces în care era acuzat de vânzare ilegală de arme unui informator neo-nazist. În tumultul unui asediu de două zile orchestrat de FBI la Ruby Ridge, cabana familiei Weaver, soţia, copilul și câinele lui Randy Weaver au fost atunci uciși de forţele de intervenţie, deși nu se făcuseră vinovaţi de nicio infracţiune.

Părinţii Weaver aveau un discurs vehement anti-guvernamental, însă principala lor motivaţie pentru a se retrage în munţi fusese religioasă. Așa că tatăl Tarei era convins că incidentul avea o încărcătură spirituală și că fusese mai mult decât o eroare tragică. Mai mult, tragedia de la Ruby Ridge i-a întărit convingerea că familia lui era următoarea pe lista FBI-ului. De aceea, a decis să nu își dea copiii la școală, ci să îi educe acasă pentru a-i proteja împotriva a ceea ce el detesta cel mai mult: manipularea din partea statului.

Învăţare

Tara și-a memorializat experienţa într-un roman autobiografic, bazat pe amintirile ei din copilărie și pe cele 30 de jurnale pe care le-a ţinut cu fidelitate în acea perioadă. Cartea care a rezultat, „Învăţare” („Educated: A Memoir”, în original) a stat peste un an în topul best-seller întocmit de New York Times. Președintele Barack Obama a pus-o pe lista sa de lecturi de vară, iar magnatul Bill Gates a spus despre ea că „este chiar mai bună decât ai auzit că este”.

Încă de la începutul cărţii, Tara precizează că mărturia ei nu este una împotriva mormonismului și argumentează arătând că, deși trăia în sânul unei comunităţi de credincioși mormoni, familia ei era profund diferită de celelalte familii mormone. În roman, ţara povestește cum, până la vârsta de 9 ani, părinţii ei nu au înregistrat-o la Starea Civilă, prin urmare nu avea nici certificat de naștere, niciun act de identitate și nicio asigurare medicală. Ar fi avut nevoie de aceasta din urmă pentru că, în timp ce alţi copii se jucau lipsiţi de griji, ea își însoţea fratele mai mare și tatăl în curtea unde dezmembrau mașini – o muncă foarte periculoasă pentru un copil, așa cum avea ea să povestească mai târziu. Într-una dintre zilele când își ajuta tatăl la dezmembrări, o manevră greșită din partea acestuia a dus la accidentarea fetei, care și-a împuns piciorul cu o bucată de metal. În interviul în care povestea incidentul, Tara mărturisea însă că rana de la picior, pe care părinţii i-au tratat-o cu plante și tincturi, a fost un accident mai mic decât ce s-ar fi putut întâmpla în contextul în care se afla: la un pas de o presă cu zimţi.

Relaţia Tarei cu familia ei, de care avea ulterior să se înstrăineze, a fost marcată de radicalismul religios al tatălui ei, dar și de violenţa fizică și verbală din partea unui frate mai mare, Shawn, la care părinţii Tarei asistau neimplicaţi. Shawn, povestește Tara, o târa adesea de păr pe holul casei, până la toaletă, unde o apleca direct cu capul în vasul de WC, fără niciun motiv. O acuza de „desfrânare” dacă și sufleca mânecile mai sus de coate atunci când lucra în curtea cu vechituri a tatălui său și a lovit-o atunci când a prins-o folosind rimelul unei surori mai mari decât ea. Peste ani, când și-a confruntat părinţii întrebându-i de ce nu au luat măsuri când au văzut ce se întâmpla cu ea, aceștia au negat totul și au decis că Tara minte.

Tara știa că familia ei era diferită de celelalte familii. În jurul vârstei de patru ani, povestea ea, și-a dat seama de diferenţele care existau, însă le considera un motiv de mândrie. „Ceilalţi greșeau și noi aveam dreptate”, gândea ea. „Sfârșitul zilelor o să vină, iar noi o să îi supravieţuim, pentru că avem mâncare și motorină, iar ceilalţi nu au.” Treptat însă, pe măsură ce creștea și viziunea tatălui ei, care o influenţa puternic și pe cea a mamei, devenea tot mai îngustată de o multitudine de conspiraţii, Tara a început să tânjească după altceva. De citit, povestea ea, învăţase de la fraţii mai mari, motivată fiind de faptul că toţi știau să citească, iar ea era singura din familie, mezina, care nu știa. Gramatica și-a predat-o singură, după ce a învăţat să citească.

La vârsta de 13 ani, povestea ea, avea să viziteze pentru prima dată o prietenă înscrisă în sistemul de învăţământ de stat, însă spunea că nu a repetat vizita fiindcă prietena o tachinase că nu știe ce este o fracţie. Când fratele ei Tyler, căruia îi și dedică volumul său, a decis că, în ciuda protestelor părinţilor, va merge la facultate, Tara a început să spere în secret că va face și ea același lucru. Tyler îi lăsase manualele lui, așa că s-a apucat să înveţe singură matematica de care avea nevoie pentru admitere.

Dr. Tara Westover

Fără nici măcar o zi de școală formală, Tara a reușit să intre la Birmingham Young University, o prestigioasă universitate mormonă. Acolo, avea să povestească ea, a auzit pentru prima dată cuvântul „Holocaust” și, pentru că nu știa ce înseamnă, a ridicat mâna în timpul cursului și a întrebat. Colegii ei au crezut că face o glumă rasistă și niciunul nu i-a oferit un răspuns pe măsura necunoașterii ei, așa că Tara s-a dus la bibliotecă să afle. După ore în șir de lectură sub șoc, dezgustul Tarei faţă de tragedia istorică s-a întors împotriva mamei ei, care o ţinuse atâţia ani într-o ignoranţă nedemnă de epoca în care trăim. „Nu știu cât timp am stat acolo citind, dar la un moment dat am simţit că am citit destul”, își amintește ea în roman. „M-am lăsat pe spătarul scaunului, privind în tavan. Probabil că eram în stare de șoc, dar nu știu sigur ce era mai mare: șocul de a afla despre ceva îngrozitor, sau șocul de a-mi descoperi propria ignoranţă. Îmi amintesc însă că la un moment dat, înaintea ochilor mei nu mai erau lagăre, nici adâncuri de camere de gazare, ci chipul mamei mele. Un val de emoţii m-a cuprins, un simţământ atât de nefamiliar încât nu eram sigură ce este. M-a făcut să vreau să urlu la ea, la propria mea mamă, iar lucrul acela m-a îngrozit.”

Cu o aviditate pe măsura lipsurilor educaţionale pe care le-a îndurat în anii copilăriei, Tara și-a petrecut nopţi întregi învăţând, astfel că a putut obţine o bursă Gates pentru un masterat la Cambridge și apoi și o bursă de cercetare la Harvard, după care a revenit la Cambridge pentru a-și da doctoratul în domeniul Istoriei ideilor.

De la umbra unui munte și din cuibul radical în care povestea că a crescut, Tara a ajuns invitată la întâlniri academice de mare prestigiu, unde vorbește despre capacitatea transformatoare a educaţiei și despre cum aceasta a reușit, practic, să îi salveze viaţa.

Relaţii toxice

În toată această poveste, vocea părinţilor Tarei nu se aude decât prin intermediul avocatului lor, Blake Atkins. Acesta a negat mare parte dintre acuzaţiile aduse de Tara și a afirmat că tocmai educaţia pe care Tara a primit-o acasă i-au asigurat și ei și fraţilor ei accesul la educaţie superioară. „O persoană educată care citește cartea ei ar putea concluziona totuși că părinţii au pregătit-o suficient de bine cât să fie acceptată la o universitate de renume la doar 16 ani (…) chiar dacă ea visa cu ochii deschiși în timpul lecţiilor despre Holocaust și alte tragedii mondiale, despre care mama ei insistă că a învăţat-o”, spunea avocatul într-o declaraţie pentru publicaţia Haaretz. „Ca și fraţii ei mai mari, Tara a avut întotdeauna opţiunea de a merge la școala de stat” și, subliniază avocatul, „orice cititor educat va considera greu de crezut că educaţia pe care Tara a primit-o acasă a fost deficitară, în condiţiile în care chiar ea recunoaște, spre finalul cărţii, că nu este singura din familie care are doctorat. Din cei șapte copii, trei deţin o astfel de diplomă. Arătaţi-mi orice școală publică cu astfel de rezultate.”

E adevărat, spunea el că „familia era înclinată să caute și să folosească medicina alternativă în situaţii de rănire sau de boală, însă nu s-au sfiit să apeleze la medici pentru oase rupte sau alte boli pentru care medicina tradiţională furnizează cel mai bun răspuns.” „Istoriile de neglijenţă crasă din cartea Tarei sunt toate fabricate”, conchide avocatul.

Din perspectiva ei, Tara îi spunea jurnalistului de la Haaretz că „Problema nu este dacă Shawn sau tatăl meu sunt malefici sau răi. Întrebarea este ce s-ar fi întâmplat cu mine dacă aș fi rămas în relaţiile acelea. Cred că ori de câte ori încercăm să ieșim dintr-o relaţie toxică, intrăm într-un fel de negociere și mare parte din această negociere va fi centrată pe celălalt: pe încercarea de a stabili dacă celălalt merită sau nu să fie părăsit și așa mai departe. Însă un stadiu ulterior, mai sănătos, este să nu mă întreb dacă celălalt merită, ci să mă întreb dacă eu merit să rămân sau nu. Dacă nu, atunci trebuie să ies din acea relaţie, indiferent dacă celălalt îmi face rău intenţionat sau din cauza unei boli psihice.”

Indiferent că au sau nu un element religios, numitorul comun al relaţiilor toxice – fie că e vorba despre un soţ violent, de un părinte abuziv, sau de un prieten manipulator – va fi vătămarea adusă unei victime care îndură fără să riposteze. De prea multe ori, blândeţea celui rănit îl va determina să își asume transformarea abuzatorului ca un proiect personal de răscumpărare a binelui din mijlocul răului.

Nuanţe ale iertării

În numeroase familii declarat-creștine, lucrul acesta se reflectă în experienţa soţiilor care „întorceau celălalt obraz” în faţa soţilor alcoolici care le băteau și pe ele și pe copiii lor. Pastorul Adrian Bocăneanu deplângea într-un comentariu pe marginea unui articol din Adventist Review existenţa a două atitudini extreme în faţa abuzului. La un pol este atitudinea care vulnerabilizează și expune și mai mult victima: cea a protejării făptașului. „Lucrul acesta încă este practicat mai ales în locuri în care biserica este atent urmărită și deseori etichetată drept eretică sau dăunătoare. Membrii și liderii se simt presaţi să evite expunerea negativă suplimentară și să păstreze reputaţia bisericii de a fi un reper de lumină.” La polul opus este „adoptarea unei atitudini pur umaniste, legale, aproape golită de principii creștine precum a comunica adevărul cu dragoste, a învinge răul prin bine și a manifesta încredere în rugăciunea întregului corp de credincioși”, scria pastorul. „Expunerea prelungită la caracterul reprobabil al abuzului în familii creștine ne poate transforma în cinici și ne poate determina să adoptăm o poziţie strict legală. A reflecta constant la harul lui Hristos ne transformă și ne face părtași la o înţelepciune superioară și o putere supranaturală.” Precum aceea de a ierta.

Tara Westover și-a iertat părinţii. Însă, pentru ea, iertarea nu a însemnat același lucru cu împăcarea. „Eu nu pot să am familia în viaţa mea pentru că sunt abuzivi, iar eu nu am niciun control asupra acestui fapt. Familia mea are o cultură abuzivă, iar eu trebuie să mă îndepărtez de această cultură. Așadar iertarea și reconcilierea nu sunt unul și același lucru.” Așa cum mărturisea chiar ea într-un interviu pentru CNN, Tara nu mai practică nicio religie. Spune că încă stimează cultul mormon, însă că poziţia anti-feministă a acestuia este incompatibilă cu viziunea ei și că a milita pentru schimbare a epuizat-o.

Sara Weaver, care și-a pierdut fratele și a fost martoră la împușcarea mamei sale în incidentul de la Ruby Ridge a făcut o alegere diferită. Deși s-a distanţat de credinţele radicale ale tatălui ei, Sara și-a păstrat credinţa chiar în timp ce s-a împăcat cu trecutul. „Nu este ușor să fii creștin”, spunea ea, la 22 de ani de la tragedie. „Iertarea este o alegere continuă, un proces continuu. Continuu să îi iert pe oamenii care au apărut la poarta noastră cu tancuri, cu arme și muniţie, continuu să îi iert pe cei care au apăsat pe trăgaci, pe cei care au dat ordinele.” Însă, asemenea Tarei, și Sara nuanţează că „iertarea nu înseamnă să afirm că ceea ce au făcut ei a fost ok, pentru că dacă uităm acele greșeli ele chiar pot fi repetate.”

Atunci când ne raportăm la propriile noastre experienţe în care iertarea ar putea aduce vindecare, este bine să avem în vedere că lucrurile sunt, cel mai probabil, nuanţate. Și, până să descoperim în vieţile noastre ce înseamnă să iertăm, ne este benefic să recunoaștem ce nu înseamnă. E un prim pas, acela de a ne dezbăra de o parte dintre neadevărurile pe care le-am deprins natural, din n surse, și care, neverificate, ne-ar putea transforma chiar și relaţia primordială, cea cu Dumnezeu, într-una toxică.