Devoțional zilnic

Am ajuns la țintă?

Toate îşi au vremea lor şi fiecare lucru de sub ceruri îşi are ceasul lui. Naşterea îşi are vremea ei, şi moartea îşi are vremea ei; săditul îşi are vremea lui, şi smulgerea celor sădite îşi are vremea ei. – Eclesiastul 3:1,2

Dintotdeauna am avut darul de a le purta de grijă celorlalţi, dar am devenit conştientă de acest lucru doar când fiul meu a ajuns asistent medical – şi încă unul chiar foarte bun.

Aproape treizeci de ani am lucrat în domeniul electronicelor. Soţul meu ştia că nu mă simţeam împlinită. Într-o zi, a găsit o reclamă într-un ziar pentru nişte posturi de voluntari la un azil de bătrâni; se oferea instruire gratuită, dacă voluntarii îşi luau angajamentul să lucreze acolo timp de şase luni. Organizaţia respectivă accepta doar zece cursanţi. Rugându-mă, am demisionat de la locul meu de muncă şi m-am înscris în acel program. Am fost surprinsă să fiu aleasă, eu având deja cincizeci şi nouă de ani. Ulterior am aflat că fusesem aleasă şi datorită vârstei pe care o aveam.

Pe durata instruirii, I-am cerut lui Dumnezeu să mă ajute ori de câte ore mergeam la cursuri sau aveam teste. El a fost cu mine şi m-am descurcat foarte bine. Mi-am îndeplinit obligaţia de a lucra la acel azil, rămânând un an şi jumătate. Apoi, am început să ofer îngrijire la domiciliu. Aici inima mea s-a umplut de dragoste şi grijă pentru ceilalţi.

În cele din urmă, soţul meu s-a pensionat şi ne-am mutat într-un orăşel din nord-estul statului Colorado. Deşi eram mai înaintată în vârstă, am simţit că Dumnezeu are o chemare pentru mine. Am căutat posturi de îngrijitor la domiciliu, dar nu am găsit. Într-o dimineaţă, în timp ce mă rugam, am simţit că Dumnezeu îmi spune: Du-te la azilul de bătrânii Am spus: „Doamne, ştii că nu asta îmi doresc.” Totuşi, El mi-a spus să merg. Deşi am fost în oraş în acea zi, planul meu era să amân cererea pentru un post la azilul de bătrâni. Dar Dumnezeu era lângă mine, împingându-mă de la spate. Până la urmă, am primit acel loc de muncă.

Întrebată de ce îmi doream să lucrez la azil, am răspuns: „Pur şi simplu îmi doresc să le fac acestor oameni ultimele zile mai frumoase.” Şi am făcut tot ce am putut. înainte de a ieşi din camera ei, o doamnă de la azil întotdeauna îmi spune: „Te iubesc.” Cu adevărat mă simt împlinită! Într-o zi, m-a întrebat când intenţionez să mă pensionez. „Dumnezeu m-a trimis aici şi El îmi va spune când este momentul să plec”, a fost răspunsul meu.

Mă apropii de vârsta de şaptezeci de ani şi încă am putere. Simt că Dumnezeu m-a pus în locul în care sunt şi El îmi va spune când îmi voi încheia lucrarea. Dumnezeu încă ne poate folosi – chiar şi după ce simţim că ne-am încheiat alergarea.

Florence L. Ashby