Toate îşi au vremea lor şi fiecare lucru de sub ceruri îşi are ceasul lui. Naşterea îşi are vremea ei, şi moartea îşi are vremea ei; săditul îşi are vremea lui, şi smulgerea celor sădite îşi are vremea ei. – Eclesiastul 3:1,2
Dintotdeauna am avut darul de a le purta de grijă celorlalţi, dar am devenit conştientă de acest lucru doar când fiul meu a ajuns asistent medical – şi încă unul chiar foarte bun.
Aproape treizeci de ani am lucrat în domeniul electronicelor. Soţul meu ştia că nu mă simţeam împlinită. Într-o zi, a găsit o reclamă într-un ziar pentru nişte posturi de voluntari la un azil de bătrâni; se oferea instruire gratuită, dacă voluntarii îşi luau angajamentul să lucreze acolo timp de şase luni. Organizaţia respectivă accepta doar zece cursanţi. Rugându-mă, am demisionat de la locul meu de muncă şi m-am înscris în acel program. Am fost surprinsă să fiu aleasă, eu având deja cincizeci şi nouă de ani. Ulterior am aflat că fusesem aleasă şi datorită vârstei pe care o aveam.
Pe durata instruirii, I-am cerut lui Dumnezeu să mă ajute ori de câte ore mergeam la cursuri sau aveam teste. El a fost cu mine şi m-am descurcat foarte bine. Mi-am îndeplinit obligaţia de a lucra la acel azil, rămânând un an şi jumătate. Apoi, am început să ofer îngrijire la domiciliu. Aici inima mea s-a umplut de dragoste şi grijă pentru ceilalţi.
În cele din urmă, soţul meu s-a pensionat şi ne-am mutat într-un orăşel din nord-estul statului Colorado. Deşi eram mai înaintată în vârstă, am simţit că Dumnezeu are o chemare pentru mine. Am căutat posturi de îngrijitor la domiciliu, dar nu am găsit. Într-o dimineaţă, în timp ce mă rugam, am simţit că Dumnezeu îmi spune: Du-te la azilul de bătrânii Am spus: „Doamne, ştii că nu asta îmi doresc.” Totuşi, El mi-a spus să merg. Deşi am fost în oraş în acea zi, planul meu era să amân cererea pentru un post la azilul de bătrâni. Dar Dumnezeu era lângă mine, împingându-mă de la spate. Până la urmă, am primit acel loc de muncă.
Întrebată de ce îmi doream să lucrez la azil, am răspuns: „Pur şi simplu îmi doresc să le fac acestor oameni ultimele zile mai frumoase.” Şi am făcut tot ce am putut. înainte de a ieşi din camera ei, o doamnă de la azil întotdeauna îmi spune: „Te iubesc.” Cu adevărat mă simt împlinită! Într-o zi, m-a întrebat când intenţionez să mă pensionez. „Dumnezeu m-a trimis aici şi El îmi va spune când este momentul să plec”, a fost răspunsul meu.
Mă apropii de vârsta de şaptezeci de ani şi încă am putere. Simt că Dumnezeu m-a pus în locul în care sunt şi El îmi va spune când îmi voi încheia lucrarea. Dumnezeu încă ne poate folosi – chiar şi după ce simţim că ne-am încheiat alergarea.
Florence L. Ashby