semneletimpului.ro

Arheolog: speranţa de viaţă azi este, în mare, aceeași ca în Antichitate

Ideea că, în trecut, oamenii nu reușeau să trăiască până la ceea ce considerăm în zilele noastre a fi bătrâneţe este un mit, susţine Christine Cave, doctorand în arheologie la Universitatea Naţională Australiană din Canberra.

Într-un material scris pentru revista Aeon, Cave susţine că, în ciuda faptului că această părere este larg răspândită, oamenii din istorie nu mureau totuși cu toţii până să ajungă la 30 de ani.

„Poate aţi văzut caricatura aceasta”, scrie Cave, „– doi oameni ai peșterii stau la intrarea în cavernă și cioplesc pietre. Unul îi spune celuilalt: «Ceva nu e bine. Aerul nostru e curat, apa noastră este microbiologic pură, cu toţii facem o grămadă de sport, mâncăm numai mâncare organică și păsări crescute libere la sol și, cu toate astea, nimeni nu trăiește mai mult de 30 de ani.»”

Documentele antice confirmă însă faptul că, în realitate, oamenii trăiau în mod obișnuit dincolo de vârsta de 30 de ani. Cave menţionează în acest context versetele scrise de vizierul egiptean Ptahhotep în secolul al XXIV-lea înainte de Hristos, care menţionează dezintegrarea care caracterizează vârsta senectuţii. Clasicii Antichităţii elene numeau și ei bătrâneţea un blestem al zeilor și pietrele funerare descoperite din acea perioadă atestă decese petrecute la vârste peste 80 de ani. Iar obiecte de artă antică, precum figurine și picturi, prezintă și ele „oameni vârstnici distonici și plini de riduri”.

Pentru arheolog, existenţa unor populaţii tribale în zone izolate și cu acces improbabil la medicamente sau alte produse moderne este, de asemenea, o dovadă că vârsta decesului este mai înaintată decât presupun cei mai mulţi oameni. „Este în jur de 70 de ani”, spunea ea, citând un studiu care a constatat că, în ciuda diferenţelor în privinţa speranţei de viaţă în rândul diverselor populaţii și de-a lungul diverselor perioade istorice, profilul mortalităţii rămâne, în general, același.

„De unde provine mitul?” se întreabă Cave. Sunt cel puţin două surse, spune arheologul. O sursă ţine de modul în care „citim” artefactele. „Estimăm vârsta adulţilor după markeri ai degenerării, etichetând oamenii ca «tineri», «de vârstă medie» sau «bătrâni», după cum arată scheletul și care sunt condiţiile în care se află.” Însă, precizează Cave, acești indicatori „nu se corelează mereu cu realitatea biologică a persoanei, (…) pentru că oamenii sunt diferiţi. Aspectul și abilităţile lor sunt influenţate genetic de stilul de viaţă, de sănătate, atitudini, activităţi, alimentaţie, bogăţie și o multitudine de alţi factori. Aceste diferenţe se acumulează pe măsură ce înaintăm în vârstă, astfel că, pe la vârsta de 40-50 de ani, diferenţele sunt deja prea mari pentru a permite un șablon universal în determinarea vârstei.”

O a doua sursă ţine de modul în care se calculează speranţa medie de viaţă. În zonele în care mortalitatea infantilă este foarte ridicată, automat speranţa de viaţă va fi mai scăzută, dar acest lucru nu înseamnă că oamenii tind să îmbătrânească și să moară mai repede, ci doar că mai puţini oameni ajung să trăiască astfel încât să aibă propria șansă de a muri de bătrâneţe.

Cave, care și-a testat ipoteza printr-un studiu propriu efectuat asupra unei serii de oseminte descoperite în ceea ce pare a fi un cimitir vechi de 1.500 de ani, este convinsă că vârsta maximă posibilă uman „de aproximativ 125 de ani s-a schimbat foarte puţin de când suntem pe lume. Se estimează că, dacă am da la o parte cele trei cauze principale ale mortalităţii azi: bolile cardiovasculare, infarctul și cancerul, lumea dezvoltată ar câștiga doar 15 ani la speranţa de viaţă.” Cercetătoarea spunea că, „deși în trecut era extrem de rar să întâlnești un om în vârstă de 125 de ani, [biologic] era posibil.”