Câteodată suntem atât de absorbiţi de frumoasele noastre tradiţii de Crăciun, încât nici nu realizăm că iubirea noastră le urâţește.
În urmă cu doi ani, prima zi de Crăciun ne-a prins, pe soţul meu și pe mine, într-un tren în Germania. Vizitam niște prieteni în Stuttgart și începeam să ne îngrijorăm că vom întârzia pentru că trenul se oprise între staţii, de minute bune, fără nicio explicaţie. Curând însă, politicos și detașat, vocea conductorului a anunţat în difuzoare că suntem nevoiţi să staţionăm câteva minute, fiindcă, în staţia următoare, o persoană s-a sinucis aruncându-se pe șine. „Regretăm orice inconvenient provocat astfel.” Doamna de pe bancheta de lângă ne-a spus și ea cu un oftat că în fiecare an se întâmplă așa… N-am verificat jurnalistic din trei surse înainte să aprobăm trist, fiindcă știam și noi că, într-o perioadă așa încărcată emoţional, cum e Crăciunul, cei singuri sunt mai vulnerabili decât oricând.
Magia Crăciunului predispune cel puţin la nostalgie. Cum altfel ar putea răspunde inima la tradiţionalele imagini idilice? La acel contrast atât de familiar între asprimea iernii și căldura unui cămin în care totul este ca la carte: bradul împodobit, focul trosnind plăcut în șemineu, darurile aranjate îmbietor sub pom și casa mirosind a cozonac proaspăt scos din cuptor. Cei dragi se strâng la masă de prin toate colţurile și deapănă amintiri dintre acelea care nu mai iscă discuţii, decât de la vreunul dintre noi mai supărăcios, dar și el sfârșește râzând de cât de mult s-a luat în serios. Apoi ne cuibărim toţi pe canapele moi, ne răsfăţăm învelindu-ne cu vreo pătură groasă și mai rămâne doar să bem un ceai cu scorţișoară în timp ce ne încântăm sufletul gândindu-ne la darurile pe care le-am oferit celor nevoiași.
Dar ce te faci când viaţa ta, pusă lângă idila Crăciunului, ţine să facă notă discordantă? Dacă bradul tău, ca să fie la fel de stufos ca cel din film, ar trebui mai întâi împănat din toţi brazii pe care i-ai avut în ultimii 15 ani? Dacă n-ai avut în viaţa ta în casă nici măcar o sobă, darămite un șemineu? Dacă ai convenit cu cel de lângă tine să nu vă faceţi daruri anul ăsta, ca să nu vă doboare de tot datoriile? Dacă cei dragi petrec la altă masă sau dacă au plecat dintre noi lăsând un scaun gol la masă și un gol de nemăsurat în suflet? Îţi bei ceaiul de mușeţel, că acela cu scorţișoară era la suprapreţ în piaţa de Crăciun, și te gândești: „Poate la anul…”
Pentru mulţi, Crăciunul este un timp deprimant, care scoate în evidenţă monotonia și rutina vieţii de zi cu zi, punând-o sub lumina festivă a beculeţelor. Este un mit că numărul sinuciderilor crește în perioada de Crăciun. Însă este adevărat că, în această perioadă, ne dorim mai intens și mai conștient decât în alte perioade ale anului să trăim satisfacţia aceea pe care o dă îndestularea, în sensul ei primar – acela de a simţi că ai destul. Poate de aceea Crăciunul este și un timp al exceselor: cheltuim, mâncăm și bem în exces. Rareori ne propunem excesul, dar ne trezim că ajungem la el după ce ne-am fixat drept ţintă îndestularea. Apoi, Crăciunul este un timp al consolărilor: vorbim altfel cu oamenii, suntem mai buni, mai generoși decât în timpul anului, ca să avem suficiente probe la dosar pentru a ne convinge conștiinţa că suntem, nu perfecţi, dar… destul de buni.
Sărbătorile sunt adesea epuizante emoţional și pentru că sunt un fel deadline pe care îl dăm în fiecare an fericirii. Unul consensual, pe care ni-l asumăm, dar pe care îl impunem și celorlalţi atunci când purcedem la ritualurile anuale: împodobit, cadouri, petreceri și tot tacâmul. Când nu ne iese, dar de multe ori chiar și după ce ne iese un Crăciun de poveste, ne revenim din visare într-un ianuarie rece și indiferent, la polul opus wonderland-ului de cu 5 zile în urmă. Goliţi de toate resursele, materiale și interioare, ne întrebăm ce s-a întâmplat cu fericirea de pe 25? Ce fel de magie este aceea care nu durează nici măcar o săptămână?!
Goana noastră după Crăciunul perfect este la fel de mult un dușman al Crăciunului, așa cum goana după fericire este un dușman al fericirii.
Crăciunul popular (adică acela cu priză la marele public) este o poveste foarte asemănătoare cu povestea pe care ne-o spunem, în celelalte zile ale anului, despre fericire. Iar goana noastră după Crăciunul perfect este la fel de mult un dușman al Crăciunului, așa cum goana după fericire este un dușman al fericirii. În privinţa ambelor, am avea surprinzător de mult de învăţat, dacă am face cu toată onestitatea un mic exerciţiu de imaginaţie: acela de a ne întoarce la originile sărbătorii. Până la urmă, nu rememorarea e motivul pentru care o ţinem în fiecare an?
Ţinem Crăciunul pentru că ne place să ne amintim cum Dumnezeu S-a întrupat și S-a născut ca un prunc umil, într-o iesle. Însă cere un pic de efort să ne resetăm receptorii și să captăm în mod real semnificaţia acestor cuvinte pe care le-am auzit de atâtea ori încât nu le mai simţim cu adevărat sensul. Dumnezeu, Cel în faţa Căruia viaţa nu are mistere, pentru că El este autorul ei; Cel care nu are început și Căruia nu I se aplică noţiunea de sfârșit; Cel care încă mai continuă și după ce raţiunea a ajuns la capătul drumului ei; Proprietarul întregului univers S-a redus la trup. La carne, sânge și oase. A devenit asemenea nouă: o scamă pe haina infinitului! Și El, care, spre deosebire de noi, oamenii, a avut puterea să aleagă unde să se nască, n-a ales să vină într-o familie de prinţi, ca să își asigure din start atenţia omenirii, accesul la educaţie și un confort relativ. Ci s-a născut într-un context capabil să provoace cele mai josnice prejudecăţi în cei din jur: o familie săracă, dintr-un sat rău famat, în care mama zice că ar fi rămas însărcinată înainte de nuntă, dar nu prin desfrânare, ci printr-un miracol nemaiauzit – concepţia prin Duhul Sfânt. Și, din motive după care merită din plin să scotocim cu mintea, nici măcar nu s-a născut într-o casă, ci într-un staul. Și n-a dormit într-un pat, ci într-o iesle. Echivalentul urban al zilelor noastre ar putea fi să se fi născut într-o boxă, la subsolul unui bloc din Dristor, urmând să locuiască apoi în Ferentari. („Poate ieși ceva bun din Ferentari?”)
De ce?
Hristos nu S-a menajat în niciun fel venind în lumea noastră. A „îmbrăcat” un corp uman cu nevoile și durerile aferente, iar primul Lui plâns de bebeluș s-a făcut auzit într-o lume la fel de indiferentă la dorinţele Lui cum este aceasta pe care o înfruntăm și noi zi de zi. Într-un grajd, în miros de balegă și nutreţ, Divinul S-a făcut sugar și Și-a pus viaţa în responsabilitatea unei tinere cu o reputaţie de-acum controversată și a bărbatului care a ignorat gura lumii și a luat-o de nevastă. Totuși, de ce?
Atunci când nostalgia se insinuează în suflet, strecurând odată cu ea și nemulţumirea, face bine să ne amintim că nu trăim pentru a evita durerea. Că e mai bine să ne dezvăţăm fericirea să mai depindă de confort.
Între toate răspunsurile despre care știu că s-au oferit acestei întrebări, cel mai puternic are forţa de a zdruncina cel mai adânc înrădăcinat mister al existenţei noastre: raţiunea suferinţei. Hristos s-a născut astfel ca să ne arate că Dumnezeu e cu noi. În orice circumstanţă. Că nu există niciun loc în care Dumnezeul care a spus că ne iubește veșnic să nu intre ca să nu Se murdărească. Hristosul adevărat a intrat efectiv, fizic, într-o lume mizerabilă, ca să demonstreze vizibil că poate și că vrea să intre spiritual în vieţile noastre, oricât de pline de suferinţă ar fi. Dumnezeul care trăiește și suferă cot la cot cu omul – acesta este Pruncul în iesle. Nimic poleit, nimic idilic, e pur și simplu viaţa reală.
Și celor sufocaţi de sentimentul că nu e nimeni lângă ei, că nimănui nu îi pasă cât de grea și de nedreaptă e viaţa faţă de ei, adevăratul Hristos născut în iesle le spune: „Ştiu ce simţi! Nici Eu nu am avut pe nimeni. Dar tu mă ai pe Mine!” De aceea, atunci când nostalgia se insinuează în suflet, strecurând odată cu ea și nemulţumirea, face bine să ne amintim că nu trăim pentru a evita durerea. Că e mai bine să ne dezvăţăm fericirea să mai depindă de confort. Să învăţăm să nu mai confundăm refugiul cu destinaţia, pentru că altfel am pierde marea lecţie a Crăciunului: nu avem cum să ocolim durerea, dar nu-i nimic. Hristos ne dă mâna ca să trecem împreună prin ea.