Fiica mea a pus recent pe site-ul familiei o fotografie a nepoatei noastre jubilând în timp ce ţinea în mână un trandafir înalt și mlădios ca ea. Am privit îndelung fotografia și am scris sub ea: „Doi lujeri.” Am căzut pe gânduri și mi-am zis: „Unul dintre acești lujeri știe cu ce ocazie este pe-aici, dar mă întreb dacă celălalt știe.” Și m-am rugat: „Doamne, deschide-i ochii să vadă și să înţeleagă acest lucru.”

Dovada de netăgăduit că viaţa omului a fost creată pentru un anume rost stă în faptul că în momentul în care un om pierde ceea ce simţea că este rostul vieţii sale își pierde și dorinţa de a trăi. În condensata relatare a creaţiei, așa cum o găsim în primele capitole din cartea Genezei, fiecare expresie „să fie…” este însoţită de expresia „ca să” – aducând în centrul atenţiei scopul, destinaţia, obiectivul, adică rostul. A fi și a avea un rost sunt cele două feţe ale aceleiași monede.

Creatorul nu ar putea judeca omul pentru „orice cuvânt nefolositor”, așa cum ne avertizează Biblia, dacă El Însuși ar fi creat vreun lucru sau vreo fiinţă nefolositoare, adică fără rost. De fapt, tot ce a ieșit din mâna lui Dumnezeu a fost creat pentru a fi „foarte bun” și nimic nu a fost intenţionat să fie rău. Viaţa omului nu doar că nu face excepţie, ci, dimpotrivă, este un exemplu primordial în această direcţie.

Un tandem tragic

Generaţiile de oameni de dinaintea noastră au lăsat pe paginile istoriei urmele marilor lor realizări, dar și ale marilor lor suferinţe. Generaţia noastră nu face excepţie. Ea lasă pe Pământ marca unor realizări uimitoare în domeniul tehnologiei și știinţei și, în același timp, probabil surprinzător, marca uimitoarei ei suferinţe, căderea ei într-o imensă lipsă de sens. Acest tragic tandem – realizări și suferinţe – își manifestă prezenţa cu evidentă claritate azi: în ciuda uriașului progres în ceea ce privește confortul vieţii, omenirea se confruntă cu un val de sinucideri fără precedent, cu destrămarea familiei și a valorilor morale care definesc fiinţa pe care o numim om, cu tot mai multe adicţii, cu plictiseală și izolare, care degenerează în flagelul depresiei. Ridicarea nivelului de trai, îmbunătăţirea condiţiilor sociale, cuceririle știinţei în toate domeniile, deși au trezit în noi așteptări înalte, au dovedit că nu sunt fără folos în lupta împotriva lipsei de sens: „Neliniștea din inima omului îl doboară…” (Proverbele 12:25)

Suntem constrânși de evidenţe să confirmăm spusele lui Iisus potrivit cărora câștigarea întregului Pământ nu poate preveni pierderea sufletului, adică, din perspectivă biblică, pierderea sensului vieţii, iar pierderea sensului vieţii nu poate fi compensată nici chiar de câștigarea lumii întregi: „Și ce folosește unui om să câștige toată lumea, dacă își pierde sufletul? Sau ce va da un om în schimb pentru sufletul său?” (Marcu 8:36-37, subl. ad.)

Gândul veșniciei

Suntem cu mult mai mult decât materie. Scriptura afirmă că omul este „un suflet viu” creat de Theos (Dumnezeu). Dovada teogenezei noastre este prezentă în absolut fiecare conștiinţă și constă în ceea ce Solomon numește „gândul veșniciei”: „Orice lucru El îl face frumos la vremea lui; a pus în inima lor chiar și gândul veșniciei, măcar că omul nu poate cuprinde, de la început până la sfârșit, lucrarea pe care a făcut-o Dumnezeu” (Eclesiastul 3:11). De aceea nemulţumirea sufletului nu poate fi rezolvată cu surogate, cu niciun fel de cifre sau de valori materiale, sociale sau emoţionale. Sufletul omului nu își găsește niciodată pacea și rostul atunci când ancora lui este prinsă de ceea ce este perisabil.

„Locul meu de adăpost” (Psalmii 62:7)

Pe de altă parte, este o axiomă faptul că omul „se culcă bogat și moare despuiat; deschide ochii și totul a pierit” (Iov 27:19). De atâtea ori, ceea ce a părut important la un moment dat se dovedește că are cu totul altă valoare în alt context. Trăim într-o permanentă incertitudine legată de percepţia valorilor. Tocmai de aceea singurul care poate spune: „Eu sunt” este Dumnezeu. Fie în sens pozitiv, fie în sens negativ, noi nu putem spune: „eu sunt”, ci doar „eu devin”. De asemenea, nu putem spune că „avem”, nici nu putem spune „cât” și „ce” avem. Singurul lucru pe care-l putem spune este că, în momentul acesta, sunt lucruri care trec prin viaţa noastră. Omul este, deci, continuu în căutarea acelui Loc după care tânjește sufletul lui. David numea locașul acesta „loc de adăpost”, „stâncă”, „cetăţuie”.

Oamenii caută un panaceu pentru ciorchinele lor de probleme, pentru neliniștea lor de toate zilele. Dar, după cum orice problemă cu un produs trebuie raportată producătorului pentru soluţionare, orice problemă umană, de orice natură și de orice dimensiune, este legată indisolubil de Marele Creator. „Despărţiţi de Mine nu puteţi face nimic”, spune Iisus (Ioan 15:5). Nu este greu de recunoscut și de demonstrat faptul că, lipsit de dimensiunea duhovnicească, de transcendent, de spiritual, sufletul omenesc este „pustiu și gol” și că orice încercare de a așeza în locul acestora ceva de orice altă natură eșuează. Ideea că un nivel scăzut de trai este cauza insatisfacţiei omului a fost complet spulberată de faptul că lumea avansată material este cu mult mai degradată sufletește decât lumea celor „defavorizaţi”. Înţelegerea și acceptarea adevărului despre natura omului reprezintă o stringentă necesitate în procesul descifrării problemelor lui specifice. De fapt, fără adevărul despre natura omului, nu vom cunoaște niciodată adevărul despre problemele lui și nu vom putea găsi adevăratele soluţii pentru acestea.

Rostul care ne schimbă viaţa

Omul este pregătit în general să facă faţă vieţii indiferent ce curs ar lua aceasta. Permanenta lui trebuinţă este știe nu neapărat ce se întâmplă, ci de ce se întâmplă toate. Puterea lui de a răbda, de a suferi, de a înfăptui lucruri de neimaginat chiar pentru el însuși apare atunci când ceea ce este chemat să facă „are rost”. Dacă îi este dat acest „iată de ce”, omul ajunge în stare să suporte aproape orice. Tensiunea dintre ce și de ce a constituit zbuciumul dintotdeauna al omului. Pentru unii, în acest zbucium răsare la un moment dat mult doritul răspuns, pentru alţii prăpastia neînţelegerii se adâncește insuportabil. Din fericire, știm ce anume produce această divizare. Nu putem avea o definiţie clară a destinaţiei, dacă avem o definiţie falsă a originii. În această privinţă, omul este confruntat cu două variante. Fie să creadă că este un produs al hazardului, ceea ce le determină multora o viaţă de hazard, lipsită de sens, fie să creadă că este produsul unei intenţii, și atunci omul capătă ceea ce îi lipsește – sensul vieţii.

În 2 Corinteni 3 găsim aceste două clase de oameni, care coexistă și care încearcă deopotrivă să înţeleagă Scriptura. Unii reușesc, alţii, nu. Moise (întruchiparea Vechiului Testament) este prezentat în acest pasaj ca purtând o maramă pe faţă (la coborârea de pe muntele Sinai), simbol a ceea ce este obscur, al învăluirii. În 2 Corinteni 3:14-16 apare un element care îi diferenţiază pe cei pentru care Vechiul Testament rămâne cu „marama pe faţă” de aceia pentru care această Scriptură este „descoperită”: „Ei au rămas greoi la minte, căci, până în ziua de astăzi, la citirea Vechiului Testament, această maramă rămâne neridicată”, dar „marama este dată la o parte în Hristos.” Da, Hristos este elementul care îi diferenţiază pe cei pentru care vălul nu se ridică de aceia care văd cu „faţa descoperită”.

A privi viaţa ca venind de nicăieri și mergând spre nicăieri te face să fii pe nicăieri. A privi viaţa ca venind din intenţia lui Dumnezeu, curgând sub această intenţie și îndreptându-se spre destinaţia intenţiei originare formează singurul mediu în care crește ideea de rost sau de sens al vieţii. Există deci o singură Cauză care face ca „Lumina să lumineze în întuneric” și care umple de bucurie inima celui care caută să înţeleagă: „Ori de câte ori vreunul se întoarce la Domnul, marama este luată” (2 Corinteni 3:16). Avem aici nu numai dezvăluirea marii Cauze, dar și posibilitatea schimbării de perspectivă în viaţă. Biblia o numește „întoarcere la Domnul”.

Raportat deci la origine, viaţa este fie produsul întâmplării, fie produsul intenţiei. Aici este punctul în care drumul omenirii se bifurcă. Subiectivismul nostru este o circumstanţă agravantă, fiindcă este mai multă autobiografie în filosofia și teologia noastră decât am fi noi dispuși să admitem. Ecuaţia este simplă: A-ţi privi fiinţa ca fiind produsul întâmplării duce în mod natural la trăirea unei vieţi „la întâmplare”, pe o planetă la întâmplare, într-un univers la întâmplare, care, în cele din urmă, sfârșește printr-o implozie. Astfel nu mai rămâne niciun domeniu al vieţii care să nu fie marcat de ideea de întâmplare, iar consecinţa naturală a unei astfel de concepţii este depresia sinucigașă în care se scufundă tot mai mult lumea noastră „eliberată” de sub conducerea lui Dumnezeu.

Opusul întâmplării este ceea ce numim „rost”, care are la bază intenţia lui Dumnezeu în creaţie: „Domnul a făcut toate pentru o ţintă” (Proverbe 16:4). Dezbaterile legate de apariţia întâmplătoare a vieţii versus printr-un plan inteligent ocupă azi un loc mai larg în spaţiul public tocmai pentru că s-a dovedit faptul că ele nu rămân simple poziţii filosofice, ci afectează determinant vieţile oamenilor și le duce în direcţii total opuse. „După roade îi veţi cunoaște”, a spus Iisus: Pe de-o parte, depresia, lipsa de sens și disperarea, nihilismul; pe de altă parte, entuziasmul, bucuria și convingerea pe care le dă sensul vieţii în lumina intenţiei lui Dumnezeu.

Puterea unui sens

Sensul divin atribuit vieţii noastre ne ridică deasupra circumstanţelor și îi dă vieţii un rost cu totul surprinzător. În timpul vizitei sale la Universitatea Metodistă de Sud, într-o convorbire cu dr. John Walvoord, Victor Frankl, cunoscutul psiholog vienez și supravieţuitor al lagărelor de concentrare, a enunţat o definiţie a vieţii de o rară frumuseţe și bogăţie: „Motivul pentru care atât de mulţi oameni sunt nefericiţi și apelează la tot felul de mijloace pentru a face faţă provocărilor vieţii constă în faptul că ei nu reușesc să înţeleagă ce înseamnă și ce presupune ideea de existenţă. Pană când nu vom recunoaște că viaţa nu este ceva care ne-a fost dat ca să ne distreze, ci mai degrabă este un obiectiv care ne-a fost încredinţat spre realizare, până nu vom recunoaște acest lucru nu vom găsi niciodată rost în viaţa noastră și prin urmare nu vom fi niciodată fericiţi cu adevărat.”

Cu această înţelegere în minte, preocupările și alegerile din viaţă capătă dimensiuni și valori cu totul noi. Astfel educaţia, proprietatea și abilităţile încetează a mai fi obiective, destinaţii sau scopuri în sine. Ele devin mijloace subordonate rostului atribuit vieţii prin creaţie și, astfel, viaţa capătă sens. În acest caz, nu mai producem de dragul producţiei, ci producem în lumina rostului vieţii, în slujba binelui, a frumosului și a adevărului. Beneficiul acestui fel de a trăi nu mai este material, ci constă în satisfacţia pe care o dă împlinirea rostului vieţii pe pământ, apogeul ei regăsindu-se în cuvintele lui Iisus: „Bine, rob bun și credincios, (…) intră în bucuria stăpânului tău” (Matei 25:23).

Bifurcaţia este evidentă. Când Dumnezeu spune: „Alege!” avem de-a face cu mai mult decât un simplu vocativ. Acest cuvânt vorbește în primul rând despre responsabilitate. „Alege” este termenul care explică lacrimile lui Iisus amestecate cu durerea exprimată în cuvintele: „De câte ori am vrut (…), și n-aţi vrut!” (Luca 13:34).

Simfonia creaţiei

În această uriașă simfonie a creaţiei, ni s-a rezervat un rol și un rost unice și de mare importanţă. Măreţia rostului vieţii noastre este legată de Cel care a atașat acest rost vieţii noastre, de natura și proporţiile contribuţiei fiecăruia. Suntem chemaţi la existenţă de Însuși Dumnezeu pentru a fi „chipul Lui”. Nicio lucrare și niciun rost pe pământ nu este mic sau de neglijat. Niciodată, în toată veșnicia, nu a fost și nu va fi o altă fiinţă ca tine. Tu ești o fiinţă unică, așa cum Dumnezeu este unic, fiindcă numai Dumnezeul unic creează lucruri unice. În natură nu se găsesc doi fulgi de zăpadă identici, nici două frunze sau două fire de iarbă identice. Totul este unic pe paleta cu care Dumnezeu pictează viaţă. Niciodată, din eternitate în eternitate, nu s-a născut cineva și niciodată nu se va naște cineva care să-L înţeleagă pe Dumnezeu așa cum o faci tu. Dumnezeu Însuși nu are, nu a avut și niciodată nu va avea în viaţa Lui pe cineva ca tine. Acest „chip al lui Dumnezeu” în tine nu poate fi imitat, nici duplicat. Viaţa ta este de o însemnătate incredibilă datorită originii și unicităţii ei.

Dumnezeu nu consideră nimic inferior sau de mai mică importanţă din moment ce face totul „foarte bun” și absolut unic în spaţiu și timp. La fel trebuie să fie în viaţa noastră. Ziua de azi nu a mai fost și niciodată nu va mai veni în viaţa noastră. Este unică și astfel importantă. De aceea ni se spune să facem totul pentru Domnul! De aceea „oamenii vor da socoteală de orice cuvânt nefolositor” (Matei 12:36), de orice gând, faptă, motiv, intenţie, scop. Nimic și nimeni nu trebuie privit cu superficialitate. „În El, Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi și fără prihană înaintea Lui, după ce, în dragostea Lui, ne-a rânduit mai dinainte să fim înfiaţi prin Isus Hristos, după bună plăcere a voii Sale, spre lăuda slavei harului Său, pe care ni l-a dat în Preaiubitul Lui” (Efeseni 1:4-6).

Aceasta este ceea ce Iisus numea „viaţă din belșug”. Este o viaţă pentru care nu există termen de comparaţie. Începutul acestui fel de viaţă este legat tocmai de credinţa că Dumnezeu are un plan cu viaţa noastră, că nu suntem produsul și producătorii întâmplării. Acesta este lucrul pe care suntem chemaţi să-l afirmăm înainte de toate. Fără credinţa în planul lui Dumnezeu cu viaţa noastră, viaţa noastră și credinţa noastră sunt de o calitate îndoielnică. „Și fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui! Căci cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este și că răsplătește pe cei ce-L caută” (Evrei 11:6).

Răsplată în acest context nu înseamnă nimic altceva decât consecinţa naturală a răspunsului pe care îl dăm planului pe care îl are Dumnezeu cu noi. Uneori este o distanţă lungă în timp între descoperirea planului lui Dumnezeu și împlinirea acestuia. Dar, indiferent cât de mult timp este necesar pentru împlinirea planului divin cu mine și cu tine, împlinirea lui este sigură: „Cerurile și pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece!” (Matei 24:35). Desfășurarea planului lui Dumnezeu cu viaţă noastră începe cu mult înainte ca noi să știm sau să înţelegem, chiar cu mult înainte ca noi să existăm. Abia atunci când se împlinește începem să înţelegem că tot ce s-a întâmplat are un rost și o menire în cadrul marelui plan al lui Dumnezeu.

Puterea credinţei

Credinţa la care ne cheamă Dumnezeu nu este una absurdă. Adevărata credinţă, credinţa mântuitoare, este susţinută de dovada cea mai puternică – Dumnezeu Însuși, fiindcă atunci când alegem să credem planul Lui cu viaţă noastră de fapt noi nu credem într-un scenariu, ci credem în Dumnezeu. El este motivul, obiectul și motorul credinţei noastre. Acesta este primul și cel mai mare pas pe calea credinţei, pas fără de care de fapt nu mai este nici un alt pas de făcut. Atunci și doar atunci se naște sensul sau rostul vieţii după care tânjește omenirea. În Dumnezeu trăim cu rost și murim cu rost și am găsit în sfârșit fericirea mult visată.

Poate că drumul pe care ne cheamă Dumnezeu să mergem pentru împlinirea planului Său cu viaţa noastră pare că vine de nicăieri și duce nicăieri, dar motivul nostru de a-L asculta pe Dumnezeu nu este logica argumentaţiei, ci este chiar Fiinţa lui Dumnezeu. El Însuși este argumentul și dovada. Noi nu credem în ceva, ci credem în Cineva. Petru a aruncat mreaja în partea dreaptă a corabiei, ziua în amiaza mare, nu pentru că era logic sau era cazul, ci „la cuvântul Tău”. Iacov se întoarce cu riscul morţii la fratele său Esau nu pentru că era normal și corect, ci pentru că „Tu, Doamne, care mi-ai zis: „Întoarce-te în ţara ta (…)!” Tu – acesta este argumentul suprem.

Când vom privi, de la celălalt capăt, drumul umblării noastre cu Dumnezeu pe pământ, chiar drumul acela care părea că vine de nicăieri și merge nicăieri se va descoperi a fi o frumoasă armonie a căilor lui Dumnezeu și a plăcerii noastre de a merge pe ele, a nevăzutului, neînţelesului și uneori a nedoritului curs al vieţii, întâmpinat însă cu o credinţă fără umbră de îndoială. Avram nu a nădăjduit pentru că a fost încurajat de fapte să nădăjduiască, ci „a nădăjduit împotriva oricărei nădejdi”.

„Sunt numai două feluri de a-ţi trăi viaţa“, spunea Albert Einstein. „Unul este să trăiești ca și când nimic nu ar fi o minune. Celălalt este să trăiești ca și când totul ar fi o minune.”

Planul lui Dumnezeu cu noi nu se traduce neapărat în lucruri care să facă înconjurul lumii, ci în cucerirea sufletul nostru și în plantarea în el a acelei „încrederi neclintite” în Dumnezeu, o încredere care vede urma pașilor lui Dumnezeu în toate lucrurile. Viaţa ta este un amestec de bune și de rele? Nicio problemă. Pentru cei ce Îl iubesc pe Dumnezeu, „toate lucrurile” – bune și rele – sunt angajate de El să lucreze în favoarea celor ce sunt chemaţi după planul Său (Romani 8), adică în favoarea celor care au crezut în planul pe care îl are Dumnezeu cu viaţa lor. Pentru aceștia, „toate lucrurile lucrează împreună spre [bine] (…)” (Romani 8:28). Ele sunt subordonate înaltei Sale preștiinţe și se produc la intersecţia dintre planul lui Dumnezeu cu viaţa ta și cu iubirea ta pentru Dumnezeu. Când acestea se intersectează, atunci și numai atunci toate lucrurile lucrează spre binele suprem – „Hristos în voi”, chipul lui Dumnezeu în om!

Aceasta este experienţa pe care a avut-o Iisus la vârstă de 12 ani în templu. El a văzut în jertfirea mielului propria Lui viaţă. Spre deosebire de Nietzsche, care a privit abisul în ochi și abisul l-a privit pe el, Iisus L-a privit pe Dumnezeu în ochi și Dumnezeu L-a privit pe El… Iisus a încuviinţat, înclinând capul cu smerenie. Pentru Maria era natural să întrebe și să se întrebe: Cum se poate face așa ceva? Pentru Iisus era natural să nu întrebe. Atât la întrebarea Mariei, cât și la întrebarea lui Iisus, răspunsul Tatălui a fost același: Duhul Sfânt. Mariei îi spune: „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine, și puterea Celui Preaînalt te va umbri” (Luca 1:35), iar în dreptul lui Iisus, Cuvântul spune: „Prin Duhul cel veșnic, S-a adus pe Sine Însuși jertfă fără pată” (Evrei 9:14). Duhul Sfânt este Acela care va lucra spre împlinirea a tot ce scrie despre tine în „sulul Cărţii”, la capitolul „Rostul vieţii”.

Lumina pe care a primit-o Iisus în templu, la 12 ani, prin revelaţie, a întâlnit Lumina care venea din inima Lui și acolo, la confluenţa Luminii cu Lumina, Iisus a spus: „Vreau să fac voia ta, Dumnezeule!” (Psalmii 40:8). Aceasta este cea dintâi pagină a cărţii vieţii și a umblării noastre cu Dumnezeu. Aici se ascunde cheia intenţiei lui Dumnezeu cu noi, așa cum este ea exprimată în rostul vieţii noastre. După ce am înţeles aceste lucruri, nu putem spune decât: „Căci la Tine este izvorul vieţii; prin lumina Ta vedem lumina” (Psalmii 36:9).