Bujorica și Plăvan nu au mai ieșit de mult timp din grajd. Bujorica era o vacă cuminte care se bucura de mare apreciere din partea casei. Plăvan era boul de tracțiune pe care cădeau treburile grele. El trăgea lemne târâș din pădure, mergea cu carul după fân, bucate și alte transporturi ce trebuiau făcute pentru gospodărie. Era un moment în care trebuiau să fie înjugați amândoi – atunci când se făceau arăturile de primăvară și se pregătea terenul pentru semănături.
Iarna fu lungă. Lui Plăvan si Bujoarei le era dor să iasă afară, să pască, să fugă, să mai vadă împrejurimile, să se miște…. În sfârșit a venit primăvara și într-o zi cu un soare căldicel au ieșit afară, zburdând cu mare bucurie și scărpinându-se de prunii din grădină. Așa se întâmplă că într-o zi, dis-de-dimineață, primiră mâncare bună și multă, după care fură înjugați amândoi. Începuse timpul arăturilor. Pământul era lung, holda era lată iar bietelor vite li se părea că nu se mai termină niciodată cu aratul.
Bujorica începu să-l îndemne pe Plăvan cu tot felul de încurajări bovine: „Hai! Hai! Hai mai repede! Prea lent înaintăm! Hai mai repede! Să înaintăm odată, că după ce terminăm ne lasă să mergem la iarbă verde, să zburdăm, să paștem și să ne scărpinăm de pomi!”
Plăvan, mai bătrân și trecut prin viață și jug, mergea în ritmul lui parcă neauzind îndemnurile vacii. Până la urmă, cu voce gravă spuse:” Nu te grăbi, Bujorico, pentru că dacă terminăm la plug, ne pune la grapă!”
Așa se și întâmplă! Si uite-așa, învăță și Bujorica să le facă pe toate „așa”: întins și cu răbdare.
„Toate își au vremea lor și fiecare lucru de sub ceruri își are ceasul lui” Eclesiastul 3:1
Ionel Indricău, Director Exploratori, Conferința Banat