Îmi aduc aminte de credinţa ta neprefăcută, care s-a sălăşluit întâi în bunica ta, Lois, şi în mama ta, Eunice, şi sunt încredinţat că şi în tine. – 2 Timotei 1:5
Nu contează cum suntem numite noi, bunicile – Bunica, Buni, Nana, Noni -, se presupune că trebuie să fim speciale pentru nepoţii noştri. Când aceşti micuţi sunt născuţi, nu mai putem de bucurie, poate suntem chiar mai încântate decât atunci când proprii noştri copii au fost născuţi.
Înseamnă foarte mult pentru mine să petrec timp cu nepotul meu. Nu vreau ca el să crească gândind: „Bunica mea nu a făcut niciodată ceva împreună cu mine.” Vreau să fiu specială pentru nepotul meu – mai mult decât doar la final de an sau la zile de naştere, când îi cumpăr cadouri. Vreau ca amintirile nepoţilor cu mine să includă dragostea şi timpul pe care am fost capabilă să li-l ofer şi să-i învăţ despre Isus. În fiecare vară, după ce fiul meu, nepoata şi nepotul meu au împlinit şase ani, ei au petrecut acele luni cu mama mea. I-a dus în diferite locuri şi au rămas amintiri.
Mulţi bunici au trebuit să-şi crească nepoţii din diferite motive. Chiar şi atunci când nu trebuie să o facă, ei încă sunt o parte importantă a sistemului de sprijin al familiei şi pot fi de o mare valoare în împărtăşirea înţelepciunii lor în ce priveşte creşterea copiilor. Ei pot să îndrepte în continuare întreaga familie spre Dumnezeu şi să-i ajute să înţeleagă că Dumnezeu a conceput familia ca să experimenteze iubirea si comuniunea. Dumnezeu vrea ca ei să înţeleagă că dragostea Sa ţine pentru totdeauna şi unul dintre cele mai bune locuri unde o pot găsi este într-o familie care îl are în centru pe Dumnezeu. Ellen White a scris cândva: „Cauza dezbinării şi a discordiei în familii şi în biserică este separarea de Hristos… Astfel este în viaţa creştină. Cu cât venim mai aproape de Hristos, cu atât ne apropiem mai mult unul de celălalt. Dumnezeu este glorificat în măsura în care poporul Său se uneşte în acţiuni armonioase.” (Ellen G. White, Căminul adventist, 179)
Camilla E. Cassell