Când Dumnezeu spune „Nu!”

(Lecții în carantină: partea 1 din 2)

de Don MacLafferty

Mi-am îmbrățișat și mi-am sărutat familia de rămas bun și le-am spus: „Ne vedem peste 16 zile!”, apoi le-am făcut din mână și am pornit către Aeroportul Internațional Calgary. Era 10 martie 2020 și mă pregăteam să conduc o întâlnire de redeșteptare în campusul Universității Adventiste din Filipine. De asemenea, aveam să instruiesc pe toți pastorii noii Misiuni Cavite pentru a pregăti noile generații pentru Isus Hristos. În plus, aveam resurse pentru cupluri care doreau căsătorii mai durabile și resurse pentru a-i instrui în ce privește educarea copiilor.

COVID-19 începea să devină o problemă la nivel global, în timp ce avionul meu prindea viteză pe pistă și își lua zborul spre Vancouver și apoi direct spre Manila. Eu și April ne rugasem mult și vorbisem despre riscurile de a merge în această misiune. În mod repetat, Duhul Sfânt ne-a adus la aceeași concluzie: Dumnezeu m-a chemat să plec. Pentru Dumnezeu era urgent să mă duc, acum. Circumstanțele globale nu au fost nici măcar luate în considerare.

Habar nu aveam de aventura care mă aștepta. Când am ajuns la frumosul campus universitar, nu aveam nici o idee că voi fi blocat acolo aproape trei luni! Nu mi-am imaginat că va veni vremea când studenții care lucrau vor sta în soarele fierbinte ore în șir ca să primească rații de urgență de orez și câteva legume. Nu am prevăzut că în acest campus va fi interdicție de circulație după ora 18:00, asigurată de personal de securitate înarmat.

La două zile după sosirea mea, întregul campus a fost închis! Înainte de închiderea porților, 2.000 din cei 3.000 de studenți au putut părăsi campusul. În campus au rămas aproximativ 1.000 de studenți și aproximativ 500 de profesori, personal și membri ai familiilor lor.

S-a stabilit, în timp ce ne pregăteam să începem săptămâna de redeșteptare, că prezența nu va fi obligatorie, atât pentru că o înviorare a relației cu Isus trebuie să vină din inimă, cât și pentru că mulți se temeau de adunările în masă – chiar înainte ca guvernul să solicite distanțarea socială. Frica i-a ținut pe mulți departe. Câteva sute au venit în seara de deschidere, așezându-se în biserica spațioasă din campus, câte doi sau trei maximum pe un rând.

Campusul era obișnuit cu evenimente grandioase (cum ar fi săptămâna de rugăciune, de exemplu) cu coruri mari și prezentări frumoase în fața a mii de persoane. Dar aceasta trebuia să fie o simplă redeșteptare a relației cu Isus, unde cei care veneau erau toți invitați să participe la rugăciune și la studiul Cuvântului într-un mod interactiv. Trecerea audienței de la statutul de spectator la cel de participant a fost un mare șoc!

Pe măsură ce săptămâna de redeșteptare a progresat, a crescut și numărul de știri privind pandemia. Frica a zguduit campusul. Numărul participanților a scăzut.

Exista o mare foame în inimile celor puțini care participau, pentru o redeșteptare personală. Seară de seară veneau să se închine lui Isus, să se smerească, să se pocăiască și să-L caute pe Domnul Hristos și pe Duhul Sfânt prin Cuvântul Său. Săptămâna de redeșteptare s-a încheiat în Sabatul din 21 martie. Destul de multe persoane au început o nouă viață în Isus în acea săptămână!

Dumnezeu ne-a condus să prezentăm o instruire de ucenicie la ora 6 dimineață pentru acei studenți care au fost mișcați în inima lor să crească și ca ucenici dar și creatori de ucenici. Începând de duminică, aș fi făcut cinci sesiuni dimineața devreme cu acești studenți, apoi în fiecare zi o instruire de ucenicie  pe  Zoom cu pastorii Misiunii Cavite, nou formate, urmând ca joi 26 martie să zbor acasă în Canada. Era un plan îngrijit și ordonat… sau cel puțin așa credeam.

Cu câteva zile înainte de plecare, zborul meu a fost anulat. Zboruri au fost anulate pretutindeni în lume – cu repeziciune! Prietenii mi-au găsit un alt zbor. Un medic, care trebuit să treacă prin nenumărate puncte militare de control, m-a condus rapid la aeroport pentru a prinde noul zbor. Am pășit în Aeroportul Internațional Nino Aquino din Manila și acesta părea mai degrabă un depozit abandonat decât așteptatul deal de furnici, cu mii de pasageri care alergau de la un zbor la altul.

M-am îndreptat către ghișeul de bilete cu entuziasm, pentru că era sigurul ghișeu încă deschis. Am fost întâmpinat cu amabilitate și mi s-a cerut să arăt pașaportul. L-am predat. Au zâmbit și m-au invitat să-mi așez bagajele pe banda rulantă. Eram încântat. Mă duceam acasă în ciuda pandemiei!

Funcționarul continua să studieze ecranul, nedumerit. El a cerut o copie tipărită a rezervării mele pentru zbor. I-am arătat-o ​​cu mândrie. Biletul tocmai fusese cumpărat cu o seară înainte. S-a uitat la el prea mult timp și apoi a spus: „Domnule, îmi pare foarte rău, dar biletul dumneavoastră nu este valabil. Vă întoarceți acasă în Canada prin Hong Kong și în această seară Aeroportul Internațional Hong Kong va fi închis la miezul nopții pentru toți pasagerii din tranzit. Dumneavoastră ar trebui să aterizați după miezul nopții. Nu puteți merge.”

„Când este următorul  zbor?” am întrebat cu un optimism trecător. „Poate în iunie sau iulie, la vară”, a sugerat el cu prudență. Restul aeroportului era gol. L-am sunat pe doctor și el m-a adus înapoi în campus după căderea întunericului, folosind toate măsurile de precauție la care ne-am putut gândi.

Mi-am păstrat prezența în campus secretă toată ziua următoare. Pastorul m-a condus în liniște la intrarea din spatele bisericii, unde studenții țineau o întâlnire de rugăciune. Pastorul i-a întrebat: „Vă puteți imagina ca pastorul Don să fie aici cu noi în seara asta, în loc să fie în Canada, unde ar trebui să aterizeze zborul său acum?” Studenții au răspuns în cor: „Nu. Ne dorim! Dar a plecat de mult ”.

Am ieșit pe scenă în fața studenților blocați departe de casele lor și care se simțeau rupți de părinți. Studenții au izbucnit în hohote de râs, de bucurie și de aplauze. Ne-am rugat împreună în seara aceea. Studenții au fost încântați că eram acolo cu ei în acea perioadă de carantină, dar au încercat să se roage sincer ca Dumnezeu să mă aducă acasă!

În seara aceea prietenii mi-au găsit un alt zbor doar pentru a fi anulat. Apoi mi-au găsit un alt zbor cu un ultim loc rămas disponibil. „Oho! Cât de providențial! ” Așa am crezut.

A doua zi dimineață Dumnezeu m-a trezit să mă rog și să mă cufund în Cuvântul Său. Mi-am predat Lui viața și situația în care mă aflam. L-am întrebat: „Care e planul Tău pentru mine?” Vocea șoptită a lui Dumnezeu m-a condus la Faptele 16 cu istoria lui Pavel blocat de Duhul în călătoriile sale înainte de a auzi chemarea de a merge în Macedonia. Am studiat capitolul și am luat notițe, rugându-mă pentru înțelepciune.

În dimineața următoare, ca de obicei, mi-am predat viața lui Isus Hristos. Am cerut lui Dumnezeu să-mi dea înțelepciunea pe care a promis-o în Iacov 1: 5-8, astfel încât să știu ce să fac în continuare cu rezervarea mea pentru a merge acasă. Duhul Sfânt a răspuns imediat că El îmi dăduse deja înțelepciunea pe care o ceream. Mi-a amintit de istorisirea din Faptele 16 pe care mi-o dăduse cu o zi înainte.

Am ieșit pe câmp să mă rog. Dumnezeu a vorbit inimii mele: „Prioritățile pe care ți le-am dat în această misiune nu sunt încă îndeplinite. Eu mișc inimile tinerilor și îi pregătesc să-și susțină poziția. Îi voi trimite ca săgeți din tolba Mea în căminele din campus, în camerele și familiile lor pentru a chema pe poporul Meu să se roage și să se întoarcă la Mine. Îi voi trimite, îi voi arunca, în această națiune și în întreaga lume. ”

„Anulează-ți zborul din seara asta către Los Angeles… Nu părăsi pe cei pe care i-am crescut pentru ca tu să-i instruiești pentru a fi campioni ai Mei. Încetează să cauți o modalitate de a pleca de aici. Nu pleca de aici până nu vă voi descoperi atât ție, cât și lui April că lucrarea ta aici pentru acest timp a fost realizată. Organizează mai întâi studenții pentru a întoarce la Mine pe cei din campus și pe cei din familiile lor și apoi pregătește-i să întoarcă bisericile înapoi la Mine.”

Așa că mi-am anulat zborul spre Los Angeles – ultima mea opțiune de a ajunge acasă în siguranță … și am intrat într-o aventură cu Dumnezeu mult peste așteptările mele. (Continuarea – săptămâna viitoare!)

Don MacLafferty este ucenicul lui Isus, soțul lui April de mai bine de 30 de ani, tatăl lui Jason, Julie și Jessica și fondator/președinte al InDiscipleship. Această experiență a fost inițial împărtășită în Time to Get Ready Ministries.

Traducere: Adina Păltineanu

Articolul Când Dumnezeu spune „Nu!” apare prima dată în Redesteptare si reforma.

Ai mai putea citi si aceste materiale:

Frate de sânge cu Iuda Iscarioteanul

  „Poate orb pe orb să călăuzească? Nu vor cădea amândoi în groapă? Nu este ucenic mai presus decât învăţătorul său; dar orice ucenic desăvârşit va fi ca învăţătorul său.” (Luca 6:39) Este Vinerea Mare. Cu peste 2.000 de ani în urmă, un om a luat o decizie în inima sa, care avea să schimbe cursul istoriei, atât a umanităţii, cât și a istoriei sale personale. „Ești o Iudă!” i se spune astăzi celui care repetă greșelile strămoșului său din Israelul antic. Iuda Iscarioteanul, căci despre el vorbim, reprezentant al tipologiei isteţului subversiv și trădător, este condamnat pe vecie să sufere oprobriul istoriei pentru oricât ar ţine ea. Portretul său a părăsit cercul credincioșilor și a intrat în mentalul colectiv, unde nimeni nu caută să îl înţeleagă deplin. Ideea că am putea împărţi trăsături de caracter cu acest personaj care L-a trădat pe Iisus nu încape în imaginaţia colectivă. Nimeni nu vrea să fie ca el sau să aibă prieteni ca el. Cu toate acestea, „umanitatea sa era perfect autentică și este absolut identică cu a noastră, (…) iar personalitatea sa relevă o condiţie mentală foarte similară conștiinţei obișnuite a oamenilor de azi”, apreciază profesorul Uraguchi, de la Universitatea de…

Semnele Timpului.ro