Ochii Domnului sunt peste cei fără prihană, şi urechile Lui iau aminte la strigătele lor. – Psalmii 34:15
Am citit odată undeva că pisicile pot scoate şaizeci de sunete diferite. Îmi sunt familiare aproape zece din ele. Eu şi soţul meu am zburat din Virginia spre Phoenix, Arizona, ca să o ajutăm pe fiica noastră, Julie, să transporte cele două pisici ale ei în Texas. Tocmai ce încheiase de curând cinci ani de studii în domeniul medical la Facultatea de Medicină din California şi se ducea la soţul ei, Craig, în San Antonio.
Otto este siameză şi Jeff, o pisică cu alb şi negru. Am petrecut noaptea la o pensiune, apoi am reluat călătoria a doua zi. Fiecare pisică avea aproximativ şapte kilograme şi niciuneia nu-i plăcea să fie băgată în cuşcă. Au devenit foarte agitate. Jeff protesta încontinuu. „Oh, ohh, hhh!” plângea aproape ca un om. Otto simpatiza cu el printr-un sunet intermitent, „Ow! Oww! Owww!” Probabil că săracele pisici au crezut că făceau cea mai lungă călătorie spre veterinar pe care o făcuseră vreodată!
Cari şi Julie au condus pe rând. Eu eram „dresoarea de pisici”. Muzica linişteşte fiara sălbatică, mi-am spus în sinea mea. Să vedem dacă va ajuta să le îmblânzească. Am început să le cânt pisicilor cântece pentru copii şi bebeluşi despre pisici şi alte animale. Am reuşit să ajung cu mâna în cuşca lor ca să le mângâi şi să le drăgălesc pe spate şi pe gât. S-au liniştit şi au adormit pentru o oră şi ceva. Când s-au trezit, fiind în aceeaşi situaţie, corul de pisici a început din nou. Acea rutină a continuat pe toată durata drumului.
„Oh, ohh, ohh!” cred că se traduce: „Nu se mai termină călătoria aceasta?” „Ow! Oww! Owww!” probabil că spunea: „Faptul că sunt ţinută închisă este foarte dureros!” Chiar şi cu vocabularul lor „englezesc” de un cuvânt, au transmis cât de nefericite erau.
Şi noi, uneori, avem greutăţi care par prea grele ca să le putem purta. Unii dintre noi exprimă asta vocal. Alţii se luptă cu asta în timp ce caută cuvinte să exprime sentimentele din sufletul nostru. Dar Dumnezeu înţelege limbajul fiecărei persoane. Chiar dacă nu putem vorbi, ne putem adresa Lui prin rugăciuni.
Pisicile au fost foarte uşurate – la fel şi noi – când am ajuns în San Antonio. Strigătul lor după ajutor a fost ascultat.
De asemenea, ajutorul ne stă la dispoziţie şi nouă. Noi trebuie doar să îl acceptăm. Jeff şi Otto nu erau prea mândre ca să ceară ajutor. Nici noi nu trebuie să fim aşa.
„Dumnezeu este adăpostul şi sprijinul nostru, un ajutor care nu lipseşte niciodată în nevoi” (Psalmii 46:1).
Bonnie Moyers