semneletimpului.ro

Ce am pierdut când am renunţat la pământ

La începutul anilor 1900, un fermier american de rând producea destulă mâncare pentru a hrăni o familie de cinci persoane. Astăzi, un fermier american și-ar putea îndestula familia și încă 100 de persoane, în medie. Cu toate acestea, la nivel global riscăm să intrăm în imposibilitatea de a hrăni o populaţie în creștere. Cum am ajuns aici și ce ar trebui să facem pentru a ne salva la timp?

Cum am ajuns aici este destul de limpede – prin avansul știinţei și dezvoltarea de noi resurse. La finalul anilor 1950, majoritatea fermierilor din ţări dezvoltate foloseau deja benzină și electricitate pentru tractoare și alte mașini care au înlocuit animalele de povară aproape în totalitate. La fel, fertilizatorii naturali folosiţi pentru sute și mii de ani și metodele naturale de protejare a recoltelor de dăunători și a animalelor de boli au fost abandonate în favoarea fertilizatorilor și pesticidelor chimice, care nu doar că au înlesnit munca fermierilor, ci au și eficientizat-o la maxim. Folosirea acestor chimicale aproape peste tot în lumea dezvoltată a scăzut procentajul de pierderi la o recoltă și totodată și preţurile. Costul însă, se plătește altfel – pământul este distrus de monoculturi, apele sunt contaminate de pesticide, nitraţi, fosfaţi și antibiotice folosite la animale, iar mai bine de 40% din toate speciile de insecte sunt deja în declin, iar alte 30% sunt în pericol de dispariţie, după unele estimări știinţifice.

Cu toate acestea, peste 100 milioane de oameni la nivel mondial suferă de ceea ce ONU numește „foamete acută”, cea mai gravă dintre formele de foamete, care necesită asistenţă de urgenţă în domeniul alimentaţiei, nutriţiei și a mijloacelor de subzistenţă. Și asta nu pentru că nu ar exista destulă mâncare la nivel global, ci pentru că distribuţia ei este inegală. Rata populaţiei raportată la pământul arabil a favorizat mai mult unele ţări decât pe altele, după care politicile guvernamentale din ţările dezvoltate și dezastrele naturale locale din ţările sărace au dus la agravarea inechităţii alimentare în lume, notează National Geographic. Însă, efectele pervertirii sistemului alimentar global sunt chiar mai profunde de atât.

O istorie întoarsă în cap

Societatea noastră și orașele în care trăim astăzi au fost modelate de mâncare. Până nu demult, agricultura și creșterea animalelor erau interconectate cu tot ce însemna viaţa și spaţiul de locuit, ceea ce înseamnă că centrele urbane au început ca arii dense cu locuri de distribuţie a hranei în mijloc și pământ arabil de jur împrejur. Legătura intimă dintre alimentaţie și viaţa urbană este încă vizibilă pe harta multor orașe ale căror nume și-au păstrat destinaţia originală, notează arhitectul Chris Precht.

După inventarea pasteurizării, a refrigerării și a sistemului de distribuţie rapidă a alimentelor, totul s-a schimbat. Producerea și consumarea alimentelor nu mai depindea de proximitate. Deodată a devenit posibil să acoperi distanţe lungi în scurt timp și alimentele să fie ţinute proaspete pentru mai mult timp. Efectul direct a fost distanţarea progresivă a omului de ceea ce până atunci fusese principala sa sursă de existenţă. Din cel care își asuma rolul de a ucide un animal pentru mâncare sau cel puţin de a fi martor în acest proces, omul s-a erijat în a fi strict consumator al produsului final. „Odată cu deconectarea de la sursa originală a ceea ce mâncăm în fiecare zi, am pierdut și conștientizarea importanţei ei”, conchide Precht.

Niciun exemplu nu este poate mai elocvent în acest sens ca cel american, apreciază dr. Chase Sova, director de Cercetare și Politici Publice la World Food Program USA. El explică într-un articol pentru publicaţia Medium că agricultura în Statele Unite a trecut de la a fi coloana vertebrală a economiei și politicii americane, cum a fost ea înţeleasă de părinţii fondatori, la a fi exact opusul și ceea ce ei sperau să evite în primul rând. „Par a fi trei căi prin care o naţiune poate să devină bogată. Prima cale este prin război, cum au făcut romanii, prin cucerirea vecinilor. Asta înseamnă de fapt furt. A doua cale este prin comerţ, ceea ce în general înseamnă înșelăciune. A treia cale este prin agricultură, singura cale onestă, prin care dintr-o sămânţă aruncată în pământ primești o recompensă, într-un fel de miracol perpetuu realizat de Dumnezeu în favoarea omului virtuos. Prefer oricând să am ferma mea, decât să fiu împăratul lumii”, spunea George Washington, unul dintre părinţii fondatori ai Americii libere.

Legătura pe care o face Washington între agricultură și credinţă nu este deloc întâmplătoare. Mulţi consideră astăzi că nenumăratele metafore din Biblie care folosesc imaginea ţăranului erau relevante doar cât timp se adresau unei societăţi agrare. De fapt, acele exemple sunt relevante în sine și doar noi astăzi nu le mai vedem relevanţa pentru că nu ne mai batem capul cu așa ceva. Dar un ţăran va ști probabil mai multe despre credinţă decât un erudit. El va înţelege acele noţiuni creștine precum luarea unui angajament pe termen lung, investiţia fără garanţii într-un proiect, imaginea de ansamblu, răbdarea, munca asiduă la fiecare etapă, dependenţa de factori externi ce nu pot fi controlaţi și în final, bucuria unică de culege roadele acestei munci care seamănă mai degrabă cu un maraton care se repetă an de an.

Pe această viziune s-a fondat tânăra naţiune americană după câștigarea independenţei. „Să fii agricultor în vremea independenţei era un act politic,” spune Sova, și nu doar un act politic, ci și sămânţa din care s-a născut visul american – ideea de a reuși prin propriile forţe. Dar era un timp în care libertatea și egalitatea mergeau mână în mână. În viziunea părinţilor fondatori, libertatea echitabilă însemna ca fiecare american să deţină pământ pentru ca acesta să nu se concentreze în mâna celor puţini. Și nu doar puţin pământ. „Jefferson a propus ca fiecare persoană care nu a deţinut niciodată pământ să primească 50 de acri de pământ public, destul pentru a sprijini confortabil o familie în termenii zilei, cu mult peste nivelul de subzistenţă. Acesta a fost poate cel mai mare și mai longeviv program de asistenţă publică din istoria ţării”, notează John Schwarz, în cartea sa, Common Credo. Dreptul de a deţine proprietate și a avea oportunitatea de a-l munci îi proteja astfel pe americani de „voinţa arbitrară a celuilalt” în contextul luptei pentru indepedenţă.

Astăzi, am secerat legătura dintre deţinerea de pământ, agricultură și concepte îngemănate ale libertăţii și egalităţii. Astăzi, agricultura și industriile conexe reprezintă doar 4,7% din PIB-ul Americii. Sistemul alimentar industrial modern este caracterizat de concentrarea puterii de deţinere de pământ și de bariere tot mai înalte pentru micii fermieri de a intra în industrie. Mai important de spus este că acest sistem industrial este reprezentativ pentru inechităţile între venituri și concentrarea bogăţiei în mâna celor puţini. Cu siguranţă ce se întâmplă astăzi în agricultură ar fi considerat trișat de părinţii fondatori, pentru că trădează conceptele libertăţii și egalităţii”, conchide dr. Sova. În schimb, am devenit cu toţii dependenţi de un sistem pe care numai o mână de corporaţii multinaţionale îl pot gestiona.

Avem nevoie de agricultură

Oare pot fermele mici să fie din nou un motor de creștere sustenabilă și compatibilă cu societăţile și economiile dezvoltate de astăzi? Dr. Sova crede că da și își bazează optimismul pe faptul că în prezent consumul de alimente organice și locale este segmentul de pe piaţa agriculturii americane cu cea mai mare creștere. Această cerinţă pentru „agricultură civică” a dus la crearea unei noi reţele de susţinere între micii fermieri, restaurante, cooperative, și la crearea de noi oportunităţi în comunităţile americane. Se fac, de exemplu, eforturi de a lega ferme locale la școli, astfel încât copiii să profite de alimente sănătoase, iar producătorii locali să aibă piaţa de desfacere. Dar sunt și alte programe care îi vizează pe veterani sau pe cei fără adăpost. De fapt, peste tot în lume se observă că oamenii încep să ceară alternative mai sănătoase la dieta actuală, pe măsură ce povara asupra sănătăţii publice tot crește.

Nu este însă, destul. În centrele urbane în care oamenii s-au izolat printre betoane și s-au distanţat tot mai mult de natură, problema care trebuie corectată urgent este că în goana după capitalizare, natura și-a pierdut valoarea. „Arhitecţii au o misiune urgentă, să aducă producţia de mâncare înapoi în centrul orașelor noastre. Orașele trebuie să redevină parte din sistemul alimentar. (…) Trebuie să încetăm să mai cheltuim bani pe infrastructură gri și în schimb să cheltuim bani pe proiecte verzi care să ne reconecteze la natură”, notează arhitectul Chris Precht. Unii oameni au început să aibă iniţiative proprii, cum ar fi să își amenajeze o mini-grădini pe balcon, dar sunt și comunităţi care au pus mână de la mână pentru a construi și împărţi o seră comunală.

Precht vorbește însă despre agricultură verticală și despre clădiri proiectate pentru simţuri, din materiale pe care vrei să le atingi sau să le privești, clădiri pe care să le asculţi pentru că au cuiburi pentru păsări, clădiri care să miroasă a ierburile și legumele care cresc în sere verticale sustenabile. „Sunt perfect conștient că proiectele de clădiri-ferme propuse de noi nu pot salva problema hrănirii a nu știu câte miliarde de oameni. Schimbarea trebuie să vină prin măsuri legislative care să încurajeze agricultura organică locală și carnea curată. Dar cred că asemenea clădiri sunt importante pentru că creează o conexiune vizibilă, dar și mentală cu ceea ce mâncăm. Readuce agricultura în orașele și minţile noastre. Este un alt tip de clădire, care nu doar consumă ce e în jur, ci oferă ceva înapoi mediului. O clădire care nu este ca o insulă izolată în oraș, ci o componentă integrală într-un oraș mai sănătos”, conchide Precht.