Ferice de cei milostivi, căci ei vor avea parte de milă! (Matei 5:7)
Din fire, inima omului este rece, întunecată şi lipsită de iubire. Ori de câte ori cineva manifestă un spirit de milă şi iertare, nu face aceasta de la sine, ci prin influenţa Duhului lui Dumnezeu, care lucrează la inima sa. „Noi Îl iubim, pentru că El ne-a iubit mai întâi” (1 Ioan 4:19).
Dumnezeu însuşi este izvorul milei. Numele Lui este „îndurător şi milostiv” (Exod 34:6). El nu se poartă faţă de noi după cum merităm, nici nu întreabă dacă suntem vrednici de iubirea Lui, ci revarsă asupra noastră bogăţiile iubirii Sale, ca să ne facă vrednici. El nu este răzbunător. Nu caută să pedepsească, ci să răscumpere. Chiar şi asprimea pe care El o manifestă prin providenţa Sa este pentru mântuirea celui abătut. El doreşte din toată inima să uşureze vaiurile oamenilor. (…) Toţi aceia ale căror inimi sunt unite cu inima Iubirii Nemărginite vor căuta să îndrepte, şi nu să osândească. Hristos locuind în suflet este un izvor care nu seacă niciodată. Oriunde locuieşte El va fi un belşug de binefacere.
La strigătul celor rătăciţi, al celor ispitiţi, al victimelor naufragiate din cauza lipsei şi a păcatului, creştinul nu întreabă: Merită ei oare?, ci: Cum pot să le vin în ajutor? în cei mai stricaţi, cei mai decăzuţi, el vede suflete pentru mântuirea cărora Hristos a murit. (…) Milostivi sunt aceia care dau dovadă deîmpreună-simţire cu cei sărmani, suferinzi şi apăsaţi. (…)
Omul care îşi predă viaţa lui Dumnezeu slujindu-i pe copiii Săi este legat de Acela care are toate resursele universului la porunca Sa. Viaţa sa este legată de viaţa lui Dumnezeu prin lanţul de aur al făgăduinţelor neschimbătoare. Domnul nu-l va lăsa în ceasul suferinţei şi al necazului. „Şi Dumnezeul meu să se îngrijească de toate trebuinţele voastre, după bogăţia Sa, în slavă, în Isus Hristos” (Filipeni 4:19). Şi în ceasul revenirii finale, cel milostiv va afla scăpare în harul îndurătorului Mântuitor şi va fi primit în locaşurile veşnice. (Cugetări de pe Muntele Fericirilor, p. 27-29)