„Frumuseţea este un adaos. Ca ambalajul în jurul cadoului. Nu este cadoul în sine.” (John Fowles)
Un ruj cu o textură cremoasă, un fond de ten care să mascheze toate imperfecţiunile feţei, un rimel care să prelungească linia genelor într-o arcuire mătăsoasă – un întreg arsenal de produse de înfrumuseţare este la dispoziţia femeii moderne. Oferta industriei cosmetice s-a multiplicat la nesfârșit, iar promisiunea frumuseţii, tinereţii și distincţiei, fluturată seducător în faţa potenţialilor clienţi, este lacom receptată de sexul frumos (și nu numai), pentru că am devenit, mai mult decât orice altceva, simplă (sau sofisticată?) epidermă, după cum remarca François Brune.
Evaluată la 532 de miliarde de dolari în 2017, piaţa globală a produselor cosmetice ar urma să înregistreze o creștere anuală de 7,14% în intervalul 2018-2023, ajungând la 805 miliarde de dolari în 2023, a arătat un raport realizat de OrbisResearch.com. Iar cifrele se referă doar la o gamă limitată de produse cosmetice de pe piaţă, ce include produse pentru îngrijirea părului, îngrijirea pielii și îngrijirea orală, parfumurile, săpunurile, gelurișe de duș și produsele pentru plajă.
În spatele produselor de înfrumuseţare stau ascunse câteva adevăruri urâte însă, iar un documentar recent își propune să tragă cortina, pentru a arăta cât de riscantă este
Frumuseţe toxică
„Sub nicio formă «Toxic Beauty» nu e un film ușor de văzut. Este, în mod constant, inconfortabil, alarmant și supărător – și totuși, chiar așa trebuie să se simtă oamenii în legătură cu acest subiect”. Așa își încheie jurnalista Katherine Martinko recenzia sa depre un film documentar apărut recent în SUA, realizat de regizorul canadian Phyllis Ellis, care avertizează asupra pericolelor care se ascund în produsele cosmetice, chestionând cercetători, avocaţi, reprezentanţi ai autorităţilor de reglementare a produselor cosmetice, precum și supravieţuitori ai cancerului.
Obișnuim să ne îmbibăm părţi ale corpului nostru în produse despre care ne gândim că trebuie să fie destul de sigure, dar ne asumăm riscuri majore atunci când facem acest lucru, arată „Toxic Beauty”, decojind poveștile femeilor diagnosticate cu cancer ovarian după ce au folosit pudră timp de zeci de ani.
În 2016, compania Johnson&Johnson a fost condamnată de un tribunal din Missouri să plătească despăgubiri în valoare de 72 de milioane de dolari familiei unei femei care a murit de cancer ovarian, după ce a folosit trei decenii și jumătate pudra de talc Baby Powder şi produsul Shower to Shower. Deja din octombrie 2013, tribunalul a stabilit că produsele pe bază de pudră de talc au contribuit la dezvoltarea cancerului ovarian în cazul lui Deane Bearg (un caz reper pe care se concentrează documentarul), deși familia nu a primit atunci nicio despăgubire. Implicată în mii de procese legate de pudra de talc, cu rezultate mixte, compania a fost condamnată de un tribunal din St. Louis să plătească despăgubiri uriașe, de 4,69 de miliarde de dolari unui grup de 22 de femei (sau familiilor acestora) care au susţinut că azbestul din pudra de talc le-a provocat cacer ovarian.
Deși datele despre pericolul pudrei Baby Powder constituie osatura documentarului, pudra de talc nu reprezintă decât „catalizatorul unei discuţii mai mari despre o industrie de multe miliarde de dolari, care ucide oamenii”, scrie Pat Mullen, membru al Asociaţiei Criticilor din Toronto, într-o altă recenzie a filmului. În esenţă, ceea ce face „Toxic Beauty” este să deschidă ochii pe jumătate închiși ai publicului, care realizează prea puţin că multe dintre produsele de îngrijire folosite în rutina zilnică nu sunt nimic altceva decât „cancer la sticlă”, după cum susţine Mullen.
„Agenţia Federală pentru Hrană şi Medicamente a Statelor Unite (FDA) funcţionează foarte bine în cazul medicamentelor, a dispozitivelor medicale, poate mai puţin bine în cazul alimentelor, dar protejarea oamenilor de substanţele periculoase din cosmetice nu e nici măcar pe ultimul loc pentru ei”, afirmă în documentar David Michaels, profesor doctor la Școala de Sănătate Publică, din cadrul Universităţii George Washington și autor al cărţii „Doubt is their product”.
Congresmanul Frank Pallone se declara uimit de numărul mare de persoane care cumpără produse cosmetice, presupunând că sunt sigure, deși FDA are prea puţină autoritate pentru a reglementa aceste produse (iar un articol publicat de The New York Times explică detaliat de ce sute de substanţe chimice care trec din cosmetice în corpul nostru sunt puţin sau deloc controlate).
De fapt, reglementările privind industria de cosmetice nu au fost revizuite din 1930, arată documentarul, inventariind un șir lung de produse despre care se știe de zeci de ani că sunt nocive pentru sănătate. Printre ele, un tratament care promite să aducă volum și luciu genelor, dar printre efectele adverse ale căruia se numără arsurile interne, care pot provoca orbirea.
Martinko spune că filmul a avut un impact imediat asupra ei: înainte ca să fi terminat de vizionat pelicula de 90 de minute, și-a comandat un deodorant natural. Deși preţul era destul de ridicat, „reticenţa de a cheltui bani a fost dintr-o dată lipsită de importanţă în faţa unui risc atât de imens pentru sănătate”, a concluzionat jurnalista.
O navigare prudentă printre valurile produselor de înfrumuseţare
Lista produselor cosmetice cu un conţinut ridicat de substanţe toxice este foarte lungă. Aici se regăsesc, printre altele, lacul de unghii și parfumurile (conţin ftalaţi, asociaţi cu tulburări de reproducere), fondul de ten și fardurile (înglobează metale grele și parabeni, care pot fi disruptori endocrini, implicaţi în dereglarea creșterii celulare și în apariţia și proliferarea cancerului), șamponul și balsamul de păr (pot conţine triclosan, care dereglează sistemul endocrin, Sodium Lauryl Sulfate, parabeni și dietanolamină, o substanţă prezentă și în creme, care cauzează afecţiuni hepatice și renale, în combinaţie cu nitraţii formând nitrosamina, o substanţă cancerigenă), rujul și luciul de buze (în care se pot găsi parabeni, petrolat şi metale grele, în special plumb, dar și BHA/BHT, antioxidanţi folosiţi și în creme și loţiuni hidratante, care pot cauza cancer și dereglări ale sistemului endocrin și reproducător), deodorantele, antipespirantele și pasta de dinţi (pot conţine aluminiu și triclosan).
Prevalenţa afecţiunilor cronice a devenit dramatică, și deși nu am identificat clar cauzele, este neîndoielnic faptul că substanţele chimice nocive pentru om și mediu, fac parte din imaginea de ansamblu, susţine Carol Kwiatkowski, directorul organizaţiei non-profit The Endocrine Disruption Exchange (TEDX).
Nneka Leiba, de la organizaţia Environmental Working Group, spune că modul în care substanţele chimice recţionează între ele în corpul nostru după ce au fost absorbite prin piele este o altă necunoscută majoră. „Să ne imaginăm cum se pot combina ftalaţii cu parabenii, de exemplu, pentru că ambele substanţe afectează sistemul endocrin. Așadar, efectele asupra sistemului endocrin sunt cumulative sau se multiplică, pentru că ambele substanţe acţionează asupra acelorași sisteme hormonale?”, se întreabă Leiba, subliniind că este foarte dificil să legi această expunere îndelungată la agenţi toxici de afecţiunile care pot să apară zeci de ani mai târziu.
„Toxic Beauty” urmărește un experiment în care este implicată Mymy Nguyen, o studentă la medicină preocupată de balastul de compuși toxici pe care îi receptează prin machiaj, după ce a trecut prin experienţa dramatică a extirpării unei tumori. Cercetătorii măsoară nivelul de substanţe chimice la care este expus corpul ei atunci când folosește 27 de produse cosmetice obișnuite, când renunţă la ele și atunci când le înlocuiește cu alternative mai sănătoare. „Rezultatele sunt șocante”, observă Martinko, subliniind că oamenii nu conștientizează că aplicarea acestor substanţe chimice pe suprafaţa corpului are impact imediat asupra sănătăţii, dar nu știu, în egală măsură, ce diferenţă face renunţarea la aceste produse.
De altfel, ecologistul Rick Smith, coautorul cărţii „Slow Death by Rubber Duck: The Secret Danger of Everyday Things”, care a ajutat-o pe Nguyen să-și planifice experimentul, spune că, deși există două crize majore legate de poluarea planetei, reprezentate de schimbările climatice și produsele de îngrijire personală, cea de-a doua este ignorată aproape cu totul, în ciuda faptului că reprezintă o ameninţare imediată pentru sănătatea a miliarde de persoane.
Pentru ca lucrurile să fie și mai confuze, nu orice produs promovat ca fiind natural este și lipsit de riscuri, scriu jurnaliștii de la Green Report, notând că, deși industria cosmetică introduce unele ingrediente naturale, ca răspuns la cererea consumatorilor, adesea substanţele nocive nu sunt eliminate din produse. În plus, multe dintre companiile cunoscute de cosmetice sunt asociate cu exploatarea resurselor planetei, poluarea mediului și încălcarea drepturilor omului, prin angajarea minorilor din ţările sărace, iar testarea produselor pe animale este încă parcticată pentru a verifica siguranţa produselor, deși procedeul implică multă cruzime și nu este nici măcar unul din metodele cele mai eficiente de testare.
Verificarea listei cu ingredientele produselor cosmetice (deși nu toate ingredientele foloste se regăsesc pe etichete, așa cum ar fi normal), alegerea produselor de calitate, din surse sigure, cu ingrediente cât mai puţine, și orientarea spre branduri cu sigla cruelty-free sunt câteva recomandări de care trebuie să ţinem cont dacă ne pasă de sănătatea noastră și de cea a mediului. În realitate însă, a elimina toate riscurile este un obiectiv destul de greu de atins, câtă vreme consumatorii obișnuiţi știu atât de puţin despre ce se ascunde într-o cremă sau un deodorant, iar ingredientele nocive ale acestor produse reprezintă, în opinia regizoarei Phyllis Ellis, o problemă mai mare decât cea a tutunului.
Așa că, în discuţia despre toxicitatea produselor cosmetice, ar trebui, poate, să pornim de la o filosofie adânc impregnată în fibrele societăţii moderne.
Forţa costrângătoare a frumuseţii
Potrivit unui sondaj realizat de Environmental Working Group, 25% dintre femei aplelează zilnic la 15 sau mai multe produse cosmetice, media fiind de 9 produse (ceea ce înseamnă o expunere a corpului la nu mai puţin de 126 de substanţe chimice).
Așteptarea ca machiajul să completeze înfăţișarea îngrijită la locul de muncă este parte a problemei și este legată de subordonarea de gen, crede Deborah Rhode, care predă dreptul la Universitatea Standford. „Femeile sunt supuse unor standarde mult mai riguroase cu privire la aspectul lor. Se presupune că o femeie este mai puţin lipsită de profesionalism dacă nu poartă deloc machiaj la locul de muncă”, spune Rhode, insistând că femeile sunt tratate cu un dublu standard, fiind taxate dacă se îngrijesc prea mult de aspectul lor, și dacă nu o fac îndeajuns, fiind blamate fie pentru superficialitate și narcisism, fie pentru delăsare.
Subliniind indiferenţa cu care este privită în societate toxicitatea produselor cosmetice folosite preponderent de femei, Phillys Ellis spune că citatul ei preferat din „Toxic Beauty” este cel al medicului Ami Zota: „Trebuie să schimbăm normele de frumuseţe, astfel încât femeile să nu fie confruntate cu o alegere între sănătatea lor și încercarea de a fi frumoase în conformitate cu aceste standarde arbitrare”.
Povestea lui Nguyen, precum și a tuturor femeilor care au supravieţuit sau nu cancerului după ce au folosit produse cosmetice a căror siguranţă este cel puţin îndoielnică, trebuie încadrată în rama idealului de frumuseţe promovat de societatea modernă, pentru a cărui întrupare industria lucrează frenetic, notează jurnalista Dorothy Woodend. E vorba de un model de frumuseţe care acţionează ca un pat al lui Procust, ajustând trăsăturile feminine indezirabile cu un întreg aresenal de produse și procedee nocive.
Un preţ pe care femeile consimt să-l plătească destul de lejer, pentru că presiunea de a corespunde tiparului de frumuseţe impus de societate este apăsătoare, iar aspectul natural, neretușat după normele uzuale de frumuseţe, poate deveni aproape la fel de stânjenitor ca seminuditatea într-un loc public.
Cel puţin așa mărturisește Estalyn Walcoff, consilier pe probleme mintale, povestind că interdicţia de a se machia un timp, impusă de medicul chirurg, a făcut-o să descopere cât de vulnerabilă este fără pelicula protectoare care-i atenua imperfecţiunile feţei. Nu prea știi cum să te descurci fără rimel, creion dermatograf sau fond de ten când nu ai mai ieșit din casă nemachiată de cel puţin 3 decenii, așa că, surpinzător sau nu, o gală la care a participat în perioada postului de cosmetice a fost oarecum traumatizantă pentru femeia care și-a căutat cel mai ascuns loc din sală, părăsind festivitatea foarte devreme. Ne judecăm foarte aspru modul în care arătăm, pentru că societatea ne-a modelat gândirea în acest fel, impunându-ne un model imposibil de frumuseţe, intangibil dacă nu ești „subţire, blondă și mai tânără de 30 de ani”, scrie Walcoff.
Leandra Cohen știe din experienţă cât de virulentă poate fi reacţia celorlaţi dacă te debranșezi de la normele de frumuseţe uzuale. Fondatoarea site-ului de modă și stil de viaţă Man Repeller, care a fost inclusă de Forbes în topul celor mai influenţi trendsetters în 2012, a primit o avalașă de comentarii ca răspuns la o postare în care admitea că nu folosește machiajul, unele deosebit de critice. Cohen povestește, de altfel, că a avut surpriza să descopere că, în corespondenţa cu asistentul său, fondatorul unui site web cu care interacţionase de curând, acesta o descria drept „inteligentă și amuzantă”, dar în același timp, de o urâţenie feroce, care o transforma într-o „vertitabilă sperietoare de bărbaţi”. De fapt, dacă machiajul nu e decât o metodă de a spori frumuseţea naturală, de ce s-ar încăpăţâna să nu apeleze la un artificiu la îndemână cineva care are nevoie, potrivit ochiului avizat al cititorilor, de un retuș energic al trăsăturilor mai puţin avantajoase?
Despre frumuseţea care (nu) contează
„Nu urăsc ce văd în oglindă”, scrie Cohen, subliniind că este împăcată cu modul în care arată, inclusiv cu defectele ei. Își apreciază și conturul întunecat al ochilor, și ridurile care se pregătesc să-i invadeze fruntea, o moștenire de la tatăl ei, care i se pare destul de atrăgătoare. „Ochii mei nu vor fi niciodată albaștri, structura mea osoasă nu-ţi va permite niciodată să mă confunzi cu un model scandinav”, admite Cohen, concluzionând că, dacă asta înseamnă să fii urât ca o sperietoare, atunci, crede că acest lucru este, cumva, frumos.
O atitudine curajoasă într-o lume în care multe femei își doresc să fi fost diferite – mai înalte, mai subţiri, cu un anumit tip de nas, cu o mărime sau o culoare anume a ochilor – lucru oarecum firesc, după torentul de de imagini din mas-media, care prezintă femei perfecte, ce vând orice, de la machiaj la mașini, dar mai ales iluzia unei frumuseţi desăvârșite, scrie Anna Hosain, într-un articol pentru The Huffington Post.
Imaginea unui model este însă doar o himeră construită cu migală în zeci de ore de ședinţe foto, cu camere ultra-performante, machiaj profesionist și programe de Photoshop, iar acest lucru îl spune chiar Cameron Russell, un model al casei de modă Victoria’s Secret. De altfel, fotografiile pe care le prezintă într-o conferinţă TED vorbesc singure: cele personale diferă dramatic de cele profesionale, chiar dacă, așa cum spune ea, a cîștigat „lozul la loteria genetică”. Absolut toate pozele unui model sunt retușate, spune Russel, subliniind că persoana aceea perfectă din reclame nu este ea, ci o construcţie creată de profesioniști.
Ori de câte ori e întrebată cum e să fii manechin, crede că oamenii așteaptă un răspuns de genul „Dacă ești slab și ai un păr strălucitor, vei fi foarte fericit și vei duce o viaţă fantastică”. De fapt, în ciuda multor avantaje de care se bucură un model, această afirmaţie nu este decât pe jumătate adevărată, iar multe manechine, în pofida trăsăturilor frumoase pe care le au, „probabil că sunt femeile cele mai nesigure de modul în care arată”, delcară Russel.
„De ce trebuie să fim frumoși cu toţii?”, se întreabă scriitoarea Megan Nolen, care își face publică lupta crâncenă pe care a dus-o cu sine după ce a realizat, în adolescenţă, că nu beneficiază decât de o frumuseţe discutabilă, pe când ea tânjea să facă parte din elita celor frumoși dincolo de orice dubiu. O oglindă uriașă, din orașul său natal, în Irlanda, i-a arătat cum o văd ceilalţi și a vaccinat-o împotriva dorinţei de a se contempla în oglinzile de mari dimensiuni, care îi prezentau, fără excepţie, o imagine lipsită de graţie sau de farmec.
Abia la maturitate Nolen a avut revelaţia faptului că frumuseţea nu e un atribut esenţial, că nu suntem cu toţii frumoși, așa cum susţin abordările incluzive, dar că nici nu este necesar să fim: „Ce aș fi putut experimenta dacă nu aș fi încercat să-mi croiesc drum spre frumuseţe? Cum ar fi fost să trec pe lângă oglinda din orașul meu natal și să mă văd – în drum spre bibliotecă, spre o petrecere cu prietenii sau o plimbare în parc – și pur și simplu să mă bucur că pot face lucrurile acelea, că am un corp care îmi dă voie să le fac? Cum ar fi fost să nu privesc spre oglindă deloc?”.
Este eliberator să admitem că majoritatea oamenilor nu sunt frumoși, spune Nolen, întrebându-se cum ar arăta o societate în care frumuseţea, departe de a fi un ingredient necesar, n-ar reprezenta mai mult decât un dar pe care unii îl primesc, alţii nu, așa cum este, de pildă, abilitatea de a învăţa ușor o limbă străină.
„Ochii nu pot să pătrundă în miezul lucrurilor” – un adevăr pe care vulpea lui Saint-Exupery era dispusă să-l limpezească noului ei prieten. Un adevăr pe care l-am putea agăţa la reverul preocupărilor noastre de zi cu zi, învăţând că, într-o existenţă care respiră sacadat, în ritmul limbilor de ceasornic, sunt atât de multe lucruri de învăţat, de descoperit și de iubit, încât un por dilatat sau un rid prematur nu au decât o miză derizorie. Sau poate că nici măcar atât.