Dincolo de aprecierile artistice ale filmului Lupul de pe Wall Street, există o „recunoaștere“ îngrijorătoare – aceea a omului real care a inspirat personajul Jordan Belfort și care, după 22 de luni de închisoare, și-a prezentat isprăvile într-o carte autobiografică^[1], s-a reinventat ca trainer motivaţional și pare să fi reușit performanţa vieţii lui: să cucerească simpatia a milioane de oameni, pe care-i consiliază în vederea succesului profesional.

Homo homini lupus zicea dramaturgul antic Plaut și avea dreptate – omul este lup pentru semenii lui atunci când lupta pentru supravieţuire o cere, dar, din nefericire, și atunci când dictează nu instinctul de supravieţuire, ci lăcomia. Cariera și viaţa lui Jordan Belfort, supranumit „lupul de pe Wall Street“, sunt reprezentative pentru acest tip de om. Nu întâmplător, recentul film al lui Martin Scorsese reia titlul unui film din 1929, al regizorului Rowland V. Lee. Același tip de antierou – traderul sau brokerul nemilos și lacom pe care numai legea îl mai sancţionează într-un târziu, dar care dă lecţii altora și-și formează ucenici și admiratori – apare și în producţiile lui Oliver Stone – Wall Street (1987) și Wall Street: Banul nu doarme niciodată (2010). Aici, antieroul este Gordon Gekko, autorul sloganului „Lăcomia este bună“, unul dintre mulţii indivizi, din diverse domenii, care dau pe faţă aceeași tipologie. Cineaștii recunosc că s-au inspirat din modele reale de „lupi“: Milken, supranumit „regele acţiunilor de gunoi“, judecat pentru fraudă la bursă în 1989, Louis Stone, însuși tatăl regizorului, Jordan Belfort și alţii. Acesta din urmă dă chiar interviuri lămuritoare în prezent, când activează ca trainer de succes, vânzând altora sfaturi, ponturi și discursuri motivaţionale pentru carieră: „Alţii făceau un milion și ceva de dolari pe an, eu făceam cincizeci de milioane pe an.“ „Banii, pentru mine, nu mai aveau nicio semnificaţie… erau ca banii din jocul Monopoly“^[2].

În film, bancnotele de dolari servesc drept tuburi de prizat cocaina, după care ajung mototolite la coșul de gunoi, ori zboară sfidător de pe iaht, în briza oceanului, pentru a impresiona agenţii federali care investighează cazul, ori călătoresc ilicit spre o bancă elveţiană, atașate de trupul unei femei cărăușe. Strategia antieroului a fost specializarea în extorcarea cu sânge rece a celor mai naivi investitori şi în transformarea în aşa-zişi acţionari a celor sărmani, cu datorii şi ipoteci pe case, oameni nepricepuţi şi creduli, care ajungeau în final pe stradă. Şi totuşi, el se disculpă în faţa agentului FBI prin faptul că există în domeniu „pești“ mult mai mari, protejaţi, ce rămân nepedepsiţi de lege.

Lupul și iezii

După premiera pe marile ecrane, spectatorii filmului lansează opinii și comentarii despre „lup”. „Dacă se oprea la timp ar fi fost OK.“ Sau: „Sistemul e de vină, sistemul permite…“ Alţii fac calcule – 22 de luni de pușcărie pentru cinci ani de distracţii nemaivăzute și huzur… Evaluări de felul acesta trădează o simpatie spontană faţă de Belfort, asemănătoare cu cea finală de pe ecran, a publicului său de viitori agenţi de vânzări, care-i sorb, pur și simplu, cuvintele. Oare de unde vine fascinaţia aceasta a răului care „nu e chiar așa de negru“, devenind simpatic și familiar?

Realitatea poate fi mai crudă sau mai blândă decât ficţiunea, dar, spre deosebire de aceasta din urmă, realitatea chiar doare. Criza financiară mondială declanșată în 2007, care încă ne afectează pe toţi, a fost supranumită „Armaghedonul financiar de pe Wall Street“. Iar prim-ministrul australian Kevin Rudd, declara într-un discurs din 2008: „Poate că acum e timpul să admitem că nu am tras pe deplin învăţămintele din ideologia conform căreia lăcomia este bună. Iar astăzi încă mai curăţăm în urma dezastrului produs de copiii lui Gordon Gekko din secolul XXI.“^[3]

Cine sunt acești copii, cine sunt iezii care devin lupi? În mod potenţial, sunt toţi aceia care văd în „lupi“ niște oameni de succes, modele de urmat în carieră și chiar în viaţă; pentru că, la nivelul acesta de corupţie profesională, de la început până la final, viaţa urmează drumul carierei, și nu invers. Dacă banul pune stăpânire pe tine, ţie-ţi revine doar rolul de slugă. În psihanaliză se discută despre un fenomen remarcat la persoanele care se tem de ceva sau de cineva; este mecanismul psihic de apărare prin „identificarea cu adversarul“, prin imitarea lui.^[4] Această reacţie, în cazul de faţă, pare să vină din mentalitatea deformată a unui darwinism social în care trebuie să te străduiești să nu fii „mâncat“ de prădători, astfel încât devii și tu unul dintre ei. În plus, perspectiva vieţii de prădător pare foarte tentantă, mai ales prin lentila hollywoodiană. Atât de mult ajungi să-ţi falsifici viaţa, încât revenirea la realitate pare un chin în lipsa drogurilor, a averilor și a desfătărilor care să-ţi anihileze conştiinţa. Iar plăcerea de a trăi își regăsește cu greu făgașul natural în afara acestor stimulente.

Și totuși, cum se face că, într-un timp relativ scurt, în doar câţiva ani, toate aceste artificii pot deveni o a doua natură? Cum ajunge, oare, de nerecunoscut o fiinţă umană?

Firea omenească și Eul

Există o viziune a gânditorilor laici, ale cărei origini moderne ne trimit la filosoful Jean-Jacques Rousseau (1712–1778). Conform acesteia, firea omului are o bunătate intrinsecă, iar dezvoltarea individului normal, sănătos mental presupune actualizarea permanentă a acestei bunătăţi inerente naturii umane; așadar, ipotetic, cu toţii tindem către autorealizare în viaţă, către apogeul evoluţiei personale. Însă atunci când contraexemplele sunt atât de numeroase încât depășesc exemplele, poate că e cazul să ne întrebăm dacă ipoteza mai rezistă. Cum se explică preponderenţa poveștilor de rateu uman, de decădere din condiţia umană?

Argentinianul René Rogelio Smith, specialist în știinţele educaţiei, observa: „Pedagogia tradiţională nu a tratat statutul omului căzut în păcat. Mai degrabă l-a considerat pe om normal, ca și cum normalitatea ar fi sinonimă cu regularitatea mentală, spirituală și fizică. (…) Tratând omul normal, pedagogia a neglijat omul suferind, omul cotidian, într-un cuvânt, omul real – ignorând fragilitatea fiinţei umane.“^[5]

Cu alte cuvinte, e mai plauzibil să-l vedem pe omul cotidian, prin însăși natura lui, ca fiind suferind, fragil. Vulnerabilitatea la orice model negativ, la influenţa oricărui antierou se explică prin lipsa unei viziuni adecvate despre puterile și slăbiciunile sale. Valoarea lui umană poate fi anulată sau auto-anulată ușor dacă ea se raportează doar la lumea înconjurătoare, lipsită de repere statornice.

Un profet biblic spunea: „Inima este nespus de înșelătoare și de deznădăjduit de rea.“[6]. O cu totul altă perspectivă asupra naturii umane ni se deschide dacă ne raportăm la transcendenţă. Asta ne poate ajuta să înţelegem omul altfel și să ne dăm, în sfârșit, șansa de a ne înţelege mai bine pe noi înșine. Imaginea impozantă a Omului așezat pe soclul umanist se schimbă. Statuia pierde din măreţie, dar și din singurătatea rece și din dezolarea în care a zidit-o gândirea speculativă: devine un om concret, viu! Omul în carne și oase se bucură, iubește, speră, crede, dar şi greșește, invidiază, minte, urăşte etc. El își recunoaște fragilitatea și capătă, astfel, o măreţie reală pe care nu soclurile făcute de mâini omeneşti i-o pot da, ci doar Creatorul: „pentru că ai preţ în ochii Mei, pentru că ești preţuit și te iubesc…“[7]. Pe această valoare neschimbătoare, pe această fundaţie de natură divină se poate construi apoi, aici, o viaţă eliberată de temeri, de ispite, de eșecuri şi păcate. Adică de inflaţia Eului.