„Există astfel, în acest neam, o mulţime de ispite, de «idei de om» divergente, care se cer unificate și care dau o coloratură și o bogăţie specifică «omului românesc».” (Mircea Vulcănescu, Tânăra generaţie)

Cred că oricui i s-a întâmplat în România să intre într-un magazin ori birou și să salute sau să mulţumească la plecare, fără să primească un răspuns. Cred că oricui i s-a întâmplat să audă șoferii înjurându-se unii pe alţii în trafic, ba chiar să-i vadă oprind la stopuri ca să se ia de guler ori ca să se înjure mai de aproape și să se intimideze reciproc. Oricine poate constata, chiar mergând pe stradă sau pe culoarele unor supermarketuri, că oamenii au tendinţa de a se ciocni unii de alţii, cu căruţul de cumpărături sau fără, din impulsul de a o lua înaintea altora. Oricine poate sesiza „vânătoarea” tăcută a celor ce așteaptă la ușa unor cabinete medicale sau ale unor instituţii pentru a intra peste rând, mai repede, ca să-și rezolve problemele proprii. Unii vizitatori străini ne mai și atrag atenţia asupra acestor caracteristici deloc agreabile: ba că nu îi privim în ochi pe cei cu care dăm noroc, ba că nu prea zâmbim, ba că ne îmbrâncim pe străzi și claxonăm mult în trafic[1] etc.

Toate acestea se pot subsuma unui cuvânt: impoliteţe. Ea apare mai pregnant atunci când ieșim din carapacea noastră socială și întâlnim altfel de comunităţi, altfel de societăţi, mai civilizate. Proximitatea diferenţei culturale are menirea să ne trezească la o realitate „mai bună și mai dreaptă” – cum suna sloganul comunist utopic. Interacţionând cu străinii, observăm cum majoritatea celor din jur se comportă mai atent cu semenii și cum îi au în vedere, din principiu, atunci când așteaptă la rând pentru a cumpăra ceva, când intră într-un lift, când caută un taxi, când se așază pe un scaun într-o sală sau când aleg un produs de pe un raft etc. Civilitatea lor devine foarte reconfortantă, ajungi să te relaxezi, să te obișnuiești cu ea în câteva zile, să reacţionezi pe potriva ei și ţi se pare că numai așa pot merge lucrurile… Apoi revii în „habitatul” tău și imediat resimţi, ca pe un curent de aer rece, aceeași nepăsare și lipsă de politeţe neaoșă; uneori, încă din avionul de întoarcere se schimbă atmosfera, pentru că ai de-a face cu mai mulţi conaţionali, care îţi pun aerul condiţionat în ceafă sau își lasă scaunul aplecat peste tine, sau miros a usturoi etc.

În astfel de momente apar întrebările: oare noi, românii, nu am putea să devenim la fel de civilizaţi? Ce ne împiedică să fim mai politicoși unii cu alţii, să perpetuăm modelele mai bune de comportament pe care le-am observat în alte ţări, fie occidentale, fie orientale? Oare unde ne va duce atitudinea de nepăsare, neimplicare, necooperare în spaţiul comun, public?

Prezent

Anul acesta, Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii (ICCV[2]) a publicat, sub egida Academiei Române, un raport numit: Calitatea vieţii: situaţia actuală și perspective pentru 2038[3].

Printre concluziile care vizează și problema comportamentului deficitar al românilor în spaţiul public se numără și acestea: România este o ţară subdezvoltată, sărăcită, cu o economie dezindustrializată și cu o agricultură dezorganizată; economia românească este incapabilă de a oferi locuri de muncă pentru întreaga populaţie; ea oferă locuri de muncă având o valoare scăzută și se caracterizează printr-o „comunitate demoralizată”. Mai exact, raportul menţionează: „Este vital ca starea socială a ţării și calitatea vieţii să reprezinte obiective strategice prioritare, care să orienteze proiectarea viitorului.”[4]

Dintre cele 10 direcţii prioritare ale gândirii politice strategice pentru viitor, pe care cercetătorii ICCV le-au articulat, menţionăm: centrarea pe nevoile populaţiei, între care creșterea calităţii vieţii, optimism, încredere în instituţiile publice, respect pentru om; politica socială centrată activ pe suportul pentru copii și familie; cetăţeanul privit ca valoare centrală a sistemului public; promovarea valorilor morale în viaţa socială, a responsabilităţii și coeziunii sociale; combaterea fenomenului de cronicizare a sărăcirii (care a ajuns acum la nivelul a 40% din populaţie).

Un alt studiu recent al ICCV arată, cu privire la gradul de satisfacţie al copiilor faţă de viaţa lor, că nivelul cel mai ridicat de satisfacţie se referă la propria persoană și la familie, iar cel mai scăzut, la relaţiile sociale și la zona în care locuiesc.[5]

Din aceste date putem desprinde și noi anumite concluzii și direcţii de analiză. Mai întâi, că românii tind să-și limiteze la familie zona de coeziune socială, de acţiune și relaţionare cu semenii și să neglijeze, într-o anumită măsură, cercurile mai largi ale vecinătăţii, ale comunităţii, ale grupurilor socio-profesionale etc. Apoi, această atitudine retractilă în viaţa cetăţii îi face să nu fie niște cetăţeni prea implicaţi, activi, reactivi în spaţiul civic. Mai mult, retractilitatea și neîncrederea reciprocă îi împiedică și să dezvolte relaţii amicale sau de colaborare profesională, de afaceri, de divertisment, cultură, creaţie, iniţiative diverse pe plan comunitar sau mai amplu. În aceste condiţii, orizontul de viaţă este destul de limitat, mediul social de convieţuire nu este prietenos, iar șansele la fericire, la împlinirea ca fiinţe umane, sunt restrânse prin atitudinile perdante. Implicit, și realizarea profesională are de suferit și chiar cea familială, în măsura în care aceste sfere de activitate se întrepătrund.

Trecut

Totuși de unde vin aceste tare de comportament, aceste boli morale ale copilăriei noastre ca popor?

Cu privire la trecutul care încă ne urmărește, sau la un fel de „prezent continuu”, istoricul Lucian Boia vedea sursa problemelor în faptul că nu distingem tranșant între mediocritate, impostură și valoare umană și nu le tratăm ca atare, nu ajungem să le separăm, o dată pentru totdeauna.[6]

Dacă privim mai în trecut, spre perioada comunistă, devin relevante formulele unui alt autor, Daniel Barbu, care identifica în perioada noastră comunistă o reacţie de „emigrare morală”, de „autism etic”: dezinteres faţă de starea comunităţii, neimplicare în evenimente, neîncredere în vecini și în prieteni (din pricina sistemului de informatori ai poliţiei politice), grija hranei zilnice, grija faţă de potenţialii pretendenţi la poziţia proprie, urmărirea interesului personal, dorinţa de a ajunge la ţintă, chiar călcând peste alţii.[7] Paradoxul era că, deși toţi se considerau, oficial și ideologic, tovarăși, nimeni nu lua în serios semnificaţia socială a acestui cuvânt; ideologia comunistă îl golise de conţinut, era o lozincă goală, care adâncea duplicitatea românilor, ca și pe a altor naţii din blocul ţărilor socialiste.

Adâncindu-ne privirea în istorie, ajungem la epoca lui Caragiale. Ca și pe timpul lui, „adevărul nu e niciodată evident și nu e clar niciodată ce se cuvine și ce nu. De când e lumea, aici fiecare a avut dreptatea lui, de aceea, și acum, avocaţii sunt mai numeroși decât inginerii…”[8]

Mai înainte de Caragiale constatăm un fel de atavism al lumii medievale, acela al restrângerii vieţii sociale la un cerc foarte îngust; aceasta arată consecinţele epocii îndelungate a iobăgiei, a sclaviei păturii ţărănești. După cum se știe, spaţiul românesc a fost ultimul din Europa care a desfiinţat iobăgia. Istoricul Constanţa Vintilă-Ghiţulescu vorbește despre o fragilitate a raportului dintre interior și exterior, despre o comunitate foarte restrânsă a preocupărilor celor mai mulţi oameni.[9]

Explicaţia pentru aceste atavisme morale și sociale o găsim la sociologul Constantin Schifirneţ, care propune conceptul de „modernitate tendenţială”, pentru a explica de ce, la noi, „modernitatea apare ca o tendinţă care nu atinge, însă, standardele clasice. Clivajul dintre elite și societate se explică prin actele de îndepărtare a elitelor de valorile modernităţii[10] pentru sporirea propriilor beneficii din modernizare”[11]. Așadar cei mai luminaţi și mai civilizaţi membri ai societăţii românești aflate în zorii modernităţii nu și-au făcut datoria de a fi îndrumători și luminători pe cale, spre progres, pentru restul naţiei. Individualismul și egoismul i-au orientat către urmărirea propriilor interese, în dauna colectivităţii și a societăţii, pe care ar fi trebuit să le slujească.

O altă lucrare de cercetare a specificului nostru etnic și naţional pare să ne descurajeze din nou, prin explicaţiile stării noastre morale actuale. S-ar părea că ţine de firea noastră românească, mai exact a elitelor, a celor luminaţi să fie duplicitari, afirmând valori în care nu cred, pe care nu le urmează: „Luminile românești s-au ferit cu grijă de orice complicitate cu practica valorilor pe care le-au enunţat, s-au mulţumit să strălucească deasupra unui orizont pur intelectual, fără a face efortul să pătrundă în spaţiul concret al vieţii sociale.”[12]

Viitor

Totuși ce putem face noi, oamenii de azi, în dreptul nostru? Dacă ne consolăm cu gândul că avem limite peste care nu putem trece, atunci această viziune se va dovedi perdantă mai departe. Nu trebuie să privim ceea ce s-a evaluat negativ în acest context ca pe un stigmat, ci ca pe un bagaj cultural deficitar, ce poate fi îmbunătăţit.

Se știe că marea diferenţă dintre cultura spirituală și civilizaţie este că prima nu poate face salturi, ci ţine de condiţionările istorice și geografice ale unei lumi, pe când civilizaţia, care este cultura materială a acelei lumi, poate surmonta mari goluri, în timp scurt poate sări peste etape.

Au fost cazuri în care ţări arabe aflate în plin Ev Mediu, sub raport tehnic și cel al nivelului de trai, au ajuns rapid în secolul al XXI-lea datorită descoperirii unor zăcăminte de petrol. Există ţări care s-au eliberat de sub imperiul colonialismului sau al blocului estic socialist, sau chiar al fostei Uniuni Sovietice, iar acum sunt republici autonome care se dezvoltă, chiar dacă nu sunt mai bogate sub aspect economic. Am vizitat, de curând, Lituania și am putut compara moralitatea superioară a lucrătorilor în turism și în servicii în raport cu cea a lucrătorilor noștri. Istoria deceniilor de regim totalitar ne apropie, dar diferenţele culturale privind amabilitatea, corectitudinea, seriozitatea și, nu în ultimul rând, politeţea par să ţină de specificul ethosului poporului. Vestea bună e că acest ethos, atitudinile și comportamentul membrilor unei comunităţi ţin, în mare parte, de mediul lor de civilizaţie și pot fi modelate sau remodelate prin educaţie, prin ideologii progresiste, precum și printr-o morală sănătoasă.

Fără a face mari investiţii și fără a beneficia de suport economic special, India a renăscut și a oferit lumii civilizate vestice un model de conștiinţă civică: pe Mahatma Gandhi. Nu numai că acest om a putut desţeleni, de unul singur, prejudecăţi și crea punţi de dialog între Occident și Orient, dar el a inspirat și strategiile de protest civic nonviolent, care vor fi au ajutat mai târziu la combaterea rasismului în SUA. La fel de influent în schimbarea mentalităţii privind discriminarea rasială și politica de apartheid, nu doar în ţara sa, ci și în lume, a fost liderul sud-african Nelson Mandela, laureat al Premiului Nobel pentru Pace.

Educaţia și ideologia sunt mai mult apanajul conducerii și al societăţii civile, prin instituţii specializate; însă morala sănătoasă este la îndemâna conștiinţei fiecărui membru al societăţii, pentru a fi asumată, afirmată, promovată. Fiecare în parte și toţi împreună dăm „tonul” moralităţii manifestate cotidian. Ea stă la baza educaţiei și a ideologiilor progresiste. Și, judecând după cele două milenii de experienţă în domeniul moralei, putem afirma că neegalată în beneficii și în nobleţea preceptelor rămâne, pentru noi, morala creștină. Pentru a ne asuma această morală nu e necesar să explorăm spaţii sociale noi și necunoscute, nu ni se cer investiţii speciale, nici profesori școliţi în instituţii greu accesibile, ci doar revenirea la rădăcini; la bunul-simţ al moralei transmise în trecut, oricât de sporadic, de oameni cu caracter, providenţiali, care ne-au apărut în cale, la momentul potrivit. Unii ar putea fi chiar părinţii sau bunicii noștri, alţii ar putea fi dascălii pe care i-am admirat și îndrăgit, iar alţii sunt de descoperit în bisericile noastre, oameni consacraţi, preoţi și pastori cu Har, cu vocaţie.

În perioada comunistă cu ideologie atee, au continuat să-și susţină moral credincioșii, chiar și din închisoare sau doar prin amintire, îndrumători spirituali precum Arsenie Boca, Ilie Cleopa, Nicolae Steinhardt, Arsenie Papacioc, Petru Popescu, Dumitru Cornilescu, Richard Wurmbrand etc. Și aceștia veneau tot ca niște excepţii, pe un fond de delăsare spirituală și morală, pe care tot Caragiale o devoala, cu tristeţe: „Încă de mult, lumea noastră românească nu mai merge la biserică. (…) Treceţi vineri seara pe la sinagogile mozaice. (…) Toţi vin să-și ridice acolo sufletul, ascultând cuvântul Domnului; toţi vin acolo să se roage împreună Lui, cum I s-au rugat și părinţii lor, și să-nveţe pe copiii lor a se ruga ca dânșii. (…) Treceţi, vă rog, foști creștini ortodocși, astăzi liberi-cugetători, treceţi dumineca dimineaţa pe la frumoasa catedrală catolică a Sfântului Iosef, pe la Bărăţie, pe la biserica protestantă și pe la cea calvină. Vedeţi ce de lume! Ce de oameni, ce de femei și copii! Priviţi-i! Bogaţi și săraci, voinici și neputincioși, tineri și bătrâni.”[13]

În anii pe care-i trăim acum, în care ne bucurăm de libertatea de conștiinţă și de libertatea de expresie, se cuvine să reflectăm mai profund asupra rădăcinilor noastre creștine; nu doar ale culturii și civilizaţiei românești, ci și ale Europei, ale Occidentului, ale regimurilor democratice contemporane. Dacă nu realizăm cât le datorăm din binele pe care-l trăim, nu vom realiza nici ce ne lipsește azi pentru a fi mai buni cetăţeni, mai buni colegi, vecini, soţi, părinţi, copii, fraţi etc. Iar aici, politeţea nu ar fi decât suprafaţa unor comportamente mult mai înrădăcinate. Un om de afaceri străin și ateu a declarat, la un moment dat, că el preferă pentru afaceri comunităţile de creștini, pentru că are siguranţa că nu va fi înșelat, minţit, păgubit.

În anul 2010, am avut ocazia să particip la o cercetare de teren etnologică, într-un sat din judeţul Argeș, Glâmbocel. Am putut distinge acolo ce înseamnă pentru oameni foarte săraci, cu pământ pe jos în case, să-și pună speranţa în Dumnezeu și să treacă mai ușor și mai frumos prin viaţă; și asta pentru că aveau acolo un preot cu har, care le vorbea așa cum se cuvine despre cele sfinte, în biserică. Frumuseţea caracterului lor m-a impresionat, la fel și răspunsurile la chestionarul nostru, răspunsuri diferite faţă de cele oferite de locuitorii mai înstăriţi, mai „de la oraș” și mai secularizaţi; de pildă, întrebaţi fiind pentru ce și-ar sacrifica viaţa, în situaţii limită, răspundeau în proporţie de peste 80 % că și-ar sacrifica-o pentru credinţa în Dumnezeu. A fost o experienţă care mi-a arătat că morala creștină rămâne pilonul unei vieţi demne, pe care te poţi bizui când nimeni și nimic nu te mai ajută. Ea funcţionează ca o sursă de energie vitală pentru oamenii cei mai lipsiţi și nevoiași; e cu totul altfel decât acea evlavie neputincioasă, plină de ritualuri goale, de ceară, apăsare și oftaturi. Morala creștină te îndreaptă de spate și îţi direcţionează atenţia spre cei care sunt mai amărâţi de cât tine, pe care, ajutându-i, te vei simţi și tu mai puternic, mai ocrotit; pentru că binele sporește și el, reverberează în jurul tău și ţi se întoarce de unde nu te aștepţi. Aceasta e coeziunea binelui într-o comunitate creștină: grija pentru semeni îţi alungă îngrijorarea și se întoarce la tine prin grija de Sus. De aceea merită să fim mai zâmbitori și mai îngăduitori cu cei din jur, pentru că există Cineva care ne îngăduie și pe noi și ne zâmbește.