semneletimpului.ro

Dincolo de pește și undiţă

„Asemenea sclaviei și apartheidului, sărăcia nu este naturală. Este ceva produs de om și ceva ce poate fi învins și eradicat prin acţiunea fiinţelor umane. (…) Învingerea sărăciei nu este un act de caritate. Este un act de dreptate.”[1] (Nelson Mandela)

Caritatea este prezentată aproape fără excepţie în spaţiul public ca o virtute rară, de găsit la cei mai buni dintre noi. De aceea, gesturile caritabile au devenit în prezent surse preţioase de autogratificare și adevărate operaţiuni de convertire a capitalului material în capital social și de imagine. Dacă înlocuim însă caritatea cu dreptatea, bonificaţia gestului altruist se disipează în faţa sentimentului de datorie, pe care instinctual de obicei îl evităm.

Din perspectivă biblică, dreptatea și caritatea sunt atât datorii morale, cât și privilegii și surse de binecuvântare pentru cei care vor să trăiască după sfatul lui Dumnezeu: „Ţi s-a arătat, omule, ce este bine! Și ce alta cere Domnul de la tine decât să faci dreptate, să iubești mila și să umbli smerit cu Dumnezeul tău?” (Mica 6:8, s.n.).

Caritate

Dreptate

Împarte-ţi pâinea cu cel flămând

Adu în casa ta pe nenorociţii fără adăpost

Dacă vezi pe un om gol, acoperă-l

Nu întoarce spatele semenului tău

Dezleagă lanţurile răutăţii

Deznoadă legăturile robiei

Dă drumul celor asupriţi

Rupe orice fel de jug

Atunci lumina ta va răsări ca zorile / Neprihănirea ta îţi va merge înainte

Vindecarea ta va încolţi repede / Va da din nou putere mădularelor tale

Slava Domnului te va însoţi / Domnul te va călăuzi neîncetat

Atunci tu vei chema, și Domnul va răspunde / Vei striga, și El va zice: „Iată-Mă!”

Îţi va sătura sufletul chiar în locuri fără apă / Vei fi ca o grădină bine udată

(Isaia 58:6-11).

În Mica 6:8 și în multe alte pasaje biblice similare, dreptatea înseamnă „echitate totală, corectitudine absolută și compensaţie”[2], în cazul încălcării drepturilor sau libertăţilor umane. A face dreptate deci înseamnă eradicarea sau cel puţin împotrivirea faţă de orice rău social care afectează un individ sau o categorie de oameni. „Porunca lui Dumnezeu ca poporul Său «să facă dreptate» îi pune acestuia din urmă la încercare conștiinţa socială mai mult decât orice alt mandat biblic”[3], afirmă Calvin B. Rock, fost vicepreședinte la nivel global al Bisericii Adventiste. Mai greu decât să oferi hrană sau ajutor este să ţintești prin cuvintele și acţiunile tale rădăcinile, cauzele și mecanismele care produc sărăcia, promovând în același timp consecvent echitatea, bunăstarea și drepturile tuturor oamenilor.[4]

Înţelepciunea populară ne spune deja că, pentru a ajuta un nevoiaș, nu trebuie să-i dăm un pește, ci mai degrabă să-l învăţăm să folosească o undiţă, și nici nu trebuie să-i dăm o mână de orez, ci să-l învăţăm să îl cultive. În lumina cuvintelor lui Calvin Rock însă, a face dreptate trece cu mult dincolo de înţelepciunea populară – să te asiguri că omul pe care l-ai învăţat să pescuiască primește acces la lacul cu pește, iar omul care a învăţat să cultive orez primește o bucată de pământ pe care să o lucreze. Dreptatea socială este de aceea fundamental diferită de caritate, pentru că ea înseamnă să lupţi proactiv pentru eliminarea cauzelor și mecanismelor de perpetuare a nedreptăţii sociale, a barierelor și zidurilor, a prejudecăţilor transpuse în practici discriminatorii, a lăcomiei și luptei pentru putere, exprimate în toată gama de acţiuni inumane.

Este însă o asemenea perspectivă comprehensivă a responsabilităţii sociale în acord cu Biblia și poate ea coexista cu misiunea creștină a vestirii Evangheliei „oricărei limbi și oricărui norod” (Apocalipsa 14:6)?

Revelaţia dreptăţii

În descrierea personajului neprihănit Iov, Biblia ne oferă o chintesenţă a principiilor pe care Dumnezeu le consideră fundamentale în relaţiile sociale: Iov era cinstit în afaceri, se împotrivea abuzurilor faţă de orice categorie defavorizată (văduve, orfani, străini) și avea o gândire avansată faţă de timpul său în privinţa relaţiilor dintre stăpâni și sclavi, pe care îi considera egali înaintea lui Dumnezeu. De altfel, Dumnezeu instituise în societatea israelită antică un sistem pentru protejarea vieţii și demnităţii celor nevoiași, care stipula principii și norme importante ale dreptăţii sociale. O listă[5] de versete biblice întocmită de Howard Culbertson, profesor de misiune și evanghelizare la Universitatea Southern Nazarene, arată cât de complexe erau măsurile luate de Dumnezeu pentru protejarea celor lipsiţi de apărare din poporul Său.

Biblia ne oferă și exemplele oamenilor credinţei care au apărat personal dreptatea socială. Moise pledează în faţa faraonului pentru libertatea evreilor sclavi (vezi Exodul 4 – 5); Estera, cu riscul pierderii vieţii, acţionează pentru salvarea poporului său aflat în pericol de moarte din pricina uneltirilor lui Haman, sfetnicul împăratului Ahașveroș (Xerxes I) al Persiei; Iisus o apără de acuzatorii ipocriţi pe femeia prinsă în adulter (vezi Ioan 8), iar Pavel pledează în scrisoarea sa către Filimon ca acesta din urmă să-l primească înapoi pe slujitorul fugar Onisim. La un moment dat, Dumnezeu deplânge chiar lipsa mijlocitorilor care să ceară îndurarea lui Dumnezeu pentru poporul păcătos (vezi Isaia 59:16).

O altă nuanţă importantă a tabloului de ansamblu este adusă de profeţii din Vechiul Testament care nu au găsit cu cale să tacă în faţa nedreptăţii. Când au fost martorii ei, au avertizat răspicat că aceasta contravine planului și poruncilor lui Dumnezeu și va atrage mânia și pedeapsa Lui (vezi Amos 2:6,7; 5:11-25; Mica 2:1-3; Ezechiel 18:5-9; Isaia 3:14,15; 10:1-4; 58:6-7; Ieremia 22:16).

Dreptatea întrupată

Iisus Hristos Și-a început misiunea publică în mod remarcabil cu un pasaj profetic ce poate fi considerat o mustrare aspră pentru categoriile sociale care perpetuau abuzurile din societate: „Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia, M-a trimis să tămăduiesc pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc robilor de război slobozirea şi orbilor, căpătarea vederii, să dau drumul celor apăsaţi şi să vestesc anul de îndurare al Domnului” (Luca 4:18,19).

Din acel moment și până la finalul lucrării Sale, Iisus Și-a manifestat permanent preocuparea pentru cei oprimaţi, pentru săraci și flămânzi, pentru cei bolnavi și infirmi, pentru neamuri, vameși, păcătoși, desfrânate, întemniţaţi, văduve, orfani, mergând până acolo încât Și-a definit slujirea ca fiindu-le dedicată în primul rând acestora. În celebra predică de pe munte, redată în Matei, capitolele 5 la 7, Iisus revoluţionează percepţia ascultătorilor Săi cu privire la modul în care categoriile sociale nedreptăţite pot să își afirme demnitatea și libertatea faţă de asupritorii lor: dacă cineva te obligă să mergi cu el o milă, mergi cu el două mile (vezi Matei 5:39-42).[6]

În ceea ce privește palierul pe care a ales să acţioneze însă, deși nu a evitat mustrarea sau corectarea celor aflaţi la putere (l-a numit „vulpe” pe Irod Antipa – Luca 13:32 – și l-a corectat pe Pilat în timpul procesului Său – Ioan 19:11), Iisus a clarificat cu fiecare ocazie că Împărăţia Sa (a harului, pe care o inaugurase prin venirea Sa) nu era din lumea aceasta. De aceea, în ciuda așteptării iudeilor ca Mesia să folosească forţa pentru a inaugura Împărăţia lui Dumnezeu, Iisus a refuzat această invitaţie politică, iar refuzul Lui a devenit unul dintre motivele respingerii Sale. Există o paralelă clară între acest tablou și eforturile unor lideri spirituali creștini de a determina autorităţile statului să legifereze interpretările lor biblice, ceea ce face ca eforturile celor din urmă să nu fie în acord cu exemplul lui Iisus, ci mai degrabă cu cel al iudeilor.

Interacţiunile lui Iisus cu oamenii de lângă El revelau de fapt idealul guvernării lui Dumnezeu, principiile legii și caracterului divin.[7] Dreptatea și mila, la care se adaugă dragostea, intră chiar în fundamentul legii și guvernării lui Dumnezeu[8], iar Iisus a subliniat acest lucru (vezi Matei 23:23). Ca atare, „misiunea lui Iisus nu era să-i constrângă pe oameni să-L primească”, ci El „a căutat să-i câștige prin descoperirea iubirii Sale”[9].

Decizia lui Iisus de a nu interfera cu guvernarea romană[10] nu demonstrează însă sub nicio formă o dezicere a Sa de dreptatea socială. De fapt, întreaga Lui activitate a ilustrat contrariul. Natura Împărăţiei lui Dumnezeu cuprinde dreptatea socială pe care orice urmaș al Său trebuie să o preţuiască, să o practice, să o apere și să o promoveze. În aceste condiţii, singura concluzie validă către care ne duc aceste observaţii este că Iisus nu a fost un revoluţionar politic și nici nu a susţinut ideea că urmașii Săi trebuie să-și asigure guvernarea sau că trebuie să o controleze. În editorialul din numărul prezent am arătat argumentele în virtutea cărora alianţa bisericii cu puterea politică este întotdeauna riscantă.

Exemplul lui Iisus a fost totuși revoluţionar, pentru că viaţa și mesajele Sale au mustrat constant abuzurile celor aflaţi în poziţii de putere și au luat apărarea celor slabi. Pilda samariteanului milos (vezi Luca 10:25-37) a arătat fără echivoc că niciun urmaș al lui Hristos nu se poate ascunde în spatele unei misiuni „mai importante sau mai sfinte” atunci când e nevoie să se îngrijească de o persoană nedreptăţită. În ansamblu, viaţa lui Iisus a semănat seminţele unei schimbări radicale de perspectivă în relaţiile sociale, care au germinat și au dus în timp la înţelegeri mai ample și mai profunde ale modului în care Dumnezeu dorește să devenim parte a planului Său pentru apărarea celor care nu se pot apăra singuri. Pentru El, vestirea Evangheliei mântuirii prin har, prin credinţă și eliberarea de sub „jugul robiei” a celor oprimaţi reprezintă două părţi ale aceleiași agende, două mâini care lucrează împreună.

Mâinile care lucrează împreună

Dintre multele biografii ale creștinilor care au înţeles că eliberarea sufletului din robia păcatului și eliberarea trupului din robia nedreptăţii sunt deopotrivă preţioase pentru Dumnezeu, viaţa lui William Wilberforce și cea a lui William Carey mărturisesc despre efectul pe care îl pot avea asupra istoriei oamenii cărora le pasă și de refacerea sufletului celor pierduţi, dar și de restaurarea dreptăţii pentru cei nedreptăţiţi.

În 1875, William Wilberforce, pe vremea aceea un tânăr membru al Parlamentului britanic, a devenit creștin născut din nou. Seriozitatea cu care și-a abordat relaţia cu Dumnezeu, într-o epocă în care entuziasmul religios era ridiculizat în cercurile sociale în care se mișca William, este o mărturie în favoarea caracterului puternic al lui Wilberforce. Sub influenţa credinţei care îi transformase viaţa, William Wilberforce a fost mișcat de situaţia sclavilor din Marea Britanie și a luat decizia să se implice în lupta pentru abolirea sclaviei. Nu bănuia pe atunci că avea să cunoască deznodământul acestei decizii abia cu trei zile înainte de a muri. Dar răbdarea și perseverenţa lui Wilberforce au fost pe măsura dificultăţii sarcinii pe care a acceptat-o. Abia după circa trei decenii de eforturi, în 1809, comerţul cu sclavi a fost abolit în Marea Britanie. Iar abolirea sclaviei a fost votată în final în 1833, după mii de petiţii adresate Parlamentului britanic și după 50 de ani și ceva de discursuri și proteste, boicoturi de produse, pliante, reviste și cărţi publicate pe subiect.

William Carey, părintele misionarismului modern, rămâne un exemplu de îmbinare a eforturilor de evanghelizare cu activismul social. Într-o Indie marcată de practici inumane precum căsătoria minorilor, sclavia, infanticidul, arderea de vii a văduvelor și a leproșilor, Carey nu a considerat că misiunea sa este doar să predice Evanghelia. Aplicându-și consecvent strategia care consta în rugăciune, evanghelizare, documentare pe tema nedreptăţilor sociale, publicare și colaborare cu alţi protagoniști ai reformei sociale, Carey a reușit să vadă după 30 de ani de trudă interzicerea prin lege a arderii de vii a văduvelor indiene.

Wilberforce și Carey au, printre altele, meritul de a fi înţeles să nu cedeze în faţa uneia dintre cele două mari ispite ale celor care lucrează pentru oameni: să creadă că pot să pună rapid capăt nedreptăţii sau să creadă că nu pot să schimbe nimic. Parafrazându-l pe teologul Miroslav Volf, de la Universitatea Yale, un asemenea echilibru, care merită îmbrăţișat, este posibil doar atunci când comunităţile creștine menţin în atenţia lor simultan trei planuri de acţiune: lucrează viguros pentru obţinerea schimbării limitate posibil de obţinut, continuă să-și exprime suferinţa pentru relele sociale aparent imposibil de oprit și sărbătoresc victoria binelui și a dreptăţii, oriunde s-ar obţine ea și de către oricine.[11]

Footnotes
[1]„Nelson Mandela, «In full: Mandela’s poverty speech», BBC News, 3 febr. 2005, http://news.bbc.co.uk/2/hi/uk_news/politics/4232603.stm”.
[2]„Calvin B. Rock, «The Church and Society», Biblical Research Institute, p. 1, https://adventistbiblicalresearch.org/sites/default/files/pdf/Church&Society.pdf”.
[3]„Ibidem.”
[4]„Lehnart Falk, «Does the Church have a Social Responsability? Advocacy, A Biblical Legacy», în Rudi Maier, Church and Society. Missiological Challenges for the Seventh-day Adventist Cuhrch, Andrews University, Berrien Springs, MI, 2015, p. 287”.
[5]„Vezi «Poverty: Bible verses on caring for the poor, marginalized and disadvantaged», http://home.snu.edu/~hculbert/poor.htm ”.
[6]„Calvin B. Rock, art. cit., p. 13”.
[7]„Marcio D. Costa, «Principles of Church-State Relationships in the Writings of Ellen G. White», teză de licenţă, Universitatea Andrews, 2010, p. 48”.
[8]„Ellen G. White, Tragedia veacurilor, p. 492, 503, ediţie electronică, https://m.egwwritings.org/ro/book/132.2227 ”.
[9]„Ellen G. White, Faptele apostolilor, p. 541, ediţie electronică, https://m.egwwritings.org/ro/book/2013.2362#2362”.
[10]„Ellen G. White, Hristos, Lumina lumii, p. 508-510, ediţie electronică, https://m.egwwritings.org/ro/book/130.2469 ”.
[11]„Jeff Boyd, «Advocates for Social Change: Beyond „Teaching People How to Fish”», în Rudi Maier, op. cit., p. 276”.

„Nelson Mandela, «In full: Mandela’s poverty speech», BBC News, 3 febr. 2005, http://news.bbc.co.uk/2/hi/uk_news/politics/4232603.stm”.