Acum dar rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea, dar cea mai mare dintre ele este dragostea. – 1 Corinteni 13:13
Fiica mea şi fiul meu au şase şi patru ani. Plini de afecţiune, ei îi strigă pe părinţii mei „Orna” şi „Opa”. Recent am mers împreună cu familia într-o croazieră în Caraibe cu Orna şi Opa. Nava de croazieră avea patru tobogane care îi trimitea pe înotători să plonjeze în piscinele de jos. Fiica mea îi urmărea pe ceilalţi cum lunecau pe tobogane şi îşi dorea şi ea să le încerce. Abia că îndeplinea limita de înălţime pentru a merge pe tobogan, dar ne-a implorat să o lăsăm să meargă. După ce am încercat chiar eu unul dintre tobogane, am hotărât că ea era o înotătoare suficient de puternică pentru a le încerca. Prima ei încercare i-a adus un zâmbet larg pe buze.
În timp ce ea ieşea din apă, tatăl meu a sărit de pe scaunul lui, a mers până la ea, i-a cuprins faţa cu mâinile şi a spus: „Sunt atât de mândru de tine!” Fiica mea radia, având un zâmbet larg. A fost un moment frumos şi plin de iubire între un bunic şi nepoata lui.
Din nefericire, tatăl meu s-a stins din viaţă pe neaşteptate la trei luni după acea călătorie. După moartea lui, mama mea a venit să locuiască împreună cu noi. Ea a participat la un eveniment de strângere de fonduri la şcoala fiicei mele. Ca parte a acelui eveniment de strângere de fonduri, fiica mea trebuia să alerge la ştafetă treizeci şi cinci de ture într-o perioadă anume de timp. Fiica mea a alergat treizeci şi nouă de ture!
După ce a trecut linia de sosire, mama mea a mers ţintă la ea. I-a cuprins obrajii fiicei mele cu mâinile ei şi a spus: „Sunt atât de mândră de tine!” Fata mea radia, zâmbind cu gura până la urechi. Ochii mei s-au umplut de lacrimi în acel moment, îmi era dor de tata, dar simţeam că dragostea pe care tatăl meu o arătase faţă de copiii mei avea să dăinuie în dragostea pe care mama continua să le-o arate.
De la moartea tatălui meu avem simţământul că am suferit o pierdere care nu va putea fi înlocuită de nimeni. Totuşi, dragostea arătată de tatăl meu de-a lungul multor ani continuă să trăiască în amintirile noastre şi în capacitatea noastră de a arăta dragoste unii faţă de alţii. Ca familie, noi ne apropiem mai mult de Tatăl nostru ceresc şi suntem recunoscători pentru dragostea imensă pe care o revarsă peste noi.
„Şi noi am cunoscut şi am crezut dragostea pe care o are Dumnezeu faţă de noi. Dumnezeu este dragoste şi cine rămâne în dragoste rămâne în Dumnezeu, şi Dumnezeu rămâne în el” (1 loan 4:16).
Beatrice Tauber Prior