Toate zilele celui nenorocit sunt rele, dar cel cu inima mulţumită are un ospăţ necurmat. – Proverbele 15:15
Cineva spunea cândva că este greu să îţi imaginezi un povestitor excepţional care să nu aibă simţul umorului. Isus a fost un povestitor extraordinar şi întrezărim simţul umorului foarte uşor în relatările şi pildele Lui. De asemenea, eu văd dovezi ale umorului Său în viaţa mea – chiar şi farse.
Eu şi mama avem un simţ al umorului mai ciudat; întotdeauna găsim ceva de râs, chiar şi atunci când ceilalţi par să nu găsească nimic. O experienţă de neuitat cu mama s-a petrecut când eu eram mică. Biserica noastră organiza o serie de evanghelizări şi, în fiecare seară, după întâlniri, familia noastră avea sarcina de a face curat în biserică pentru a o pregăti pentru următoarea întâlnire.
Într-o seară, am mers doar eu cu mama. Întunericul de pe coridorul unde erau birourile ne-a aprins imaginaţia, pe care am turat-o la maximum.
– Nu-ţi face griji, mamă! i-am spus eu mândră. Profesorul de sport ne învaţă karate şi ştiu exact ce să fac dacă suntem atacate. Dă-mi voie să îţi arăt câteva mişcări.
Mama a făcut ochii mari de uimire, dar nu a încercat să mă oprească din demonstraţia mea. Crezând că suntem singure în biserică, am alergat cu toată viteza pe coridor şi am sărit cât am putut de sus chiar în faţa ultimei uşi de la birouri strigând: „Kiai!”
Chiar în acel moment a deschis uşa pastorul asistent şi aproape că i-am administrat o lovitură de karate în abdomen. Preţ de câteva secunde m-a privit neliniştit, după care a închis rapid uşa. Nu ştiu cine a fost mai traumatizat în urma acelei întâlniri. Eu şi mama habar nu aveam ce îi trecea prin cap în acel moment. Era şocat că aproape fusese lovit tocmai când să iasă din birou? Oare îl supărase strigătul şi nebunia mea din biserică? Deşi exista riscul ca pastorul să îşi revină rapid din starea de şoc şi să deschidă uşa pentru a mă mustra, eu şi mama am izbucnit în râs când ne-am uitat una la cealaltă. Suntem sigure că Dumnezeu a anticipat această scenă şi a râs în hohote împreună cu noi în acea seară întunecată din casa Lui sfântă.
Mai târziu, când mi-am mai revenit din zăpăceală, realizând că aproape îl lovisem pe pastor, am aflat că nu era supărat. Avea simţul umorului la el în acea seară şi acum amândoi putem povesti o experienţă amuzantă.
Noi apreciem umorul deoarece, la urma urmei, suntem creaţi după chipul lui Dumnezeu.
Cathy Payne