Durerea altor oameni

semneletimpului.ro

Fiecare experienţă pe care o trăim ne învaţă ceva despre lume și despre Dumnezeu. Iar aceste lecţii sunt întotdeauna perfectibile. Din durerea altor oameni însă învăţăm cel mai ușor lecţii greșite.

Pe 25 iulie 2019, Alexandra Măceșanu, o adolescentă de 15 ani dintr-o comună din judeţul Olt, apela în van serviciul de urgenţă 112, după ce fusese răpită, bătută și violată de un bărbat de 66 de ani din Caracal. O ţară întreagă a fost îngrozită și revoltată să afle cum autorităţile care o puteau salva au lăsat-o pe fată pradă unei morţi teribile. Tragedia, încă neelucidată pe deplin, a fost o traumă colectivă care le-a reamintit românilor de simţământul acut de neputinţă pe care l-au mai trăit și după incendiul din clubul bucureștean Colectiv, atunci când s-a aflat că numeroase victime care ar fi putut fi tratate eficient în străinătate au fost blocate de decidenţi medicali în condiţii inadecvate în spitale din România, fiind astfel condamnate la moarte.

Presa a furnizat constant detalii din jurul crimei din Caracal, răspunzând nevoii oamenilor de a ști ce s-a întâmplat cu adevărat și alimentând-o în același timp. „Nu mai ţine linia ocupată!” – parafrazarea sfatului lipsit de orice urmă de compasiune și profesionalism pe care l-a primit Alexandra într-unul dintre repetatele apeluri la 112 – a fost perceput, în zilele care au urmat tragediei, ca un rezumat dureros al relaţiei românilor cu statul. Apeluri deznădăjduite la linșaj asupra individului în curtea căruia anchetatorii au descoperit rămășiţele carbonizate ale fetei s-au amestecat în social media cu invective la adresa angajaţilor Serviciului de Telecomunicaţii Speciale și ai Poliţiei, alături de chemări la manifestaţii de stradă și proteste împotriva clasei politice actuale. În fetiţa politicoasă care, în timpul convorbirii cu poliţia, încă se referea la bruta care o violase folosind pronume de politeţe, românii s-au văzut pe ei înșiși, pe copiii lor, pe părinţii lor, lipsiţi de apărarea care li se cuvenea. Deși nu fuseseră ei înșiși victime, expunerea la tragedie i-a traumatizat pe mulţi dintre români, lăsându-i să se confrunte cu simţământul greu de contrazis că, atunci când se vor confrunta cu necazuri, nici ei nu vor fi salvaţi.

Suferinţa și îngrijorarea trăite de oameni care nu au fost loviţi ei înșiși de o anumită tragedie, ci i-au văzut pe alţii loviţi de ea poartă, în psihologie, numele de „traumă secundară”. Este impactul pe care îl resimte un om care se vede nevoit să asiste neputincios la durerea unui alt om.

Ca urmare a specificului lor profesional, de martori la evenimente de criză de tot soiul, jurnaliștii se numără printre categoriile profesionale cel mai des afectate de acest tip de traumă.[1] Mai multe studii psihologice au lămurit că, din cauza meseriei, jurnaliștii sunt expuși unui risc crescut de a avea simptome ale stresului posttraumatic. Și nu este vorba doar de reporterul de teren care cedează psihic văzând atrocităţile unui război, ci chiar și de jurnaliștii de redacţie, care au acces la informaţii și imagini nefiltrate pentru public. Ironic, singurii jurnaliști care reușeau să evite apariţia stresului posttraumatic cauzat de expunerea la nenorociri erau cei care sufereau deja de depresie la momentul expunerii.[2]

În zilele care au urmat crimei, oamenii au avut acces la informaţii brute, așa cum aveau, cu câţiva ani în urmă, doar jurnaliștii. Mii de oameni au putut răsfoi nestingheriţi zecile de poze pe care Alexandra le postase, ca orice adolescent, pe contul ei de Facebook și au reacţionat cu emoticoane triste la toate postările ei. Sute de mii au accesat pe YouTube înregistrările apelurilor la 112. Iar unchiul Alexandrei a publicat constant texte pline de indignare, creând aparenţa unei ferestre prin care românii au putut privi în interiorul familiei îndurerate în cele mai crunte momente ale anchetei. Nu e de mirare deci că evenimentul de la Caracal a lăsat o amprentă atât de puternică asupra românilor. Durerea familiei Măceșanu a fost, în acele zile, durerea tuturor, o durere năucitoare.

Dușmanul din interior

Confuzia copleșitoare care se instalează uneori după ce luăm contact cu durerea altor oameni este o stare firească, iar căutarea remediilor a fost o preocupare importantă în cercetarea psihologică a ultimelor decenii. Una dintre cele mai noi și comprehensive lucrări privind sprijinul psihosocial de care au nevoie persoanele afectate de trauma secundară și care a apărut anul trecut, sub semnătura psihoterapeutei britanice Fiona Dunkley, explică în termeni foarte practici subiectul. Și, deși Dunkley își concentrează întregul volum pe trauma secundară a lucrătorilor caritabili, autoarea face numeroase observaţii care se pot aplica și în dreptul altor persoane afectate de trauma secundară.

Psihoterapeuta explică faptul că, după un stres acut sau după o traumă, neurobiologia noastră se schimbă, în sensul că latura emoţională a creierului ajunge să domine mintea, în defavoarea laturii raţionale. În acest context, o persoană care a trecut printr-o traumă „poate fi consumată de gânduri de tipul: «nu sunt suficient de bun(ă)», «nu am făcut tot ce trebuia» sau «numai eu sunt de vină»”. Aceste gânduri, scria Dunkley, „pot părea foarte întemeiate, însă deseori nu au nicio bază reală”.[3]

Simţământul lipsei de putere pare a fi o constantă în gândirea persoanelor deprimate, așa cum a observat și psihiatrul Tim Cantopher. Acesta scria în cartea Depressive Illness: The Curse of the Strong (2012 – Afecţiunea depresivă: blestemul celor puternici) că persoanele care suferă din cauza stresului cumulativ sunt de fapt persoane reziliente și puternice. Și că tocmai faptul că sunt conștiincioase (ca trăsătură de personalitate), dedicate și harnice le expune riscului de a se îmbolnăvi. Același lucru îl observase și Dunkley, care spunea că „lucrătorii umanitari cu care am vorbit eu nu erau deloc slabi; erau persoane puternice, pasionate, inspiratoare și reziliente”.

Însă efectele traumei nu ţin cont de calitatea umană a celor pe care îi afectează și au o biologie aparte. Cercetătorul american Douglas Bremner, care a studiat impactul traumei asupra creierului, spunea că „pacienţii care suferă de stres posttraumatic prezintă reduceri ale volumului cerebral, în zona hipocampului și în cortexul cingular anterior, intensificări ale funcţiei amigdalei și reduceri ale funcţiei mediane prefrontale/ a cortexului cingular anterior”[4]. Aceste modificări cerebrale se traduc în manifestarea anumitor simptome: un hipocamp mai mic înseamnă o capacitate mai mică de memorare, o amigdală hiperactivă înseamnă o stare continuă de alertă, iar un cortex prefrontal lent se traduce în incapacitatea de a gândi logic și de a acţiona adaptat la circumstanţe. De aceea, în suferinţa de după o traumă, ne este mai dificil să ne concentrăm sau să ne menţinem atenţia și să luăm decizii. Acesta este și motivul pentru care specialiștii recomandă ca, după un eveniment traumatic, să nu ne grăbim să luăm decizii grele.

Anomia

„Urmarea unui incident traumatic poate fi la fel de tulburătoare precum incidentul în sine”, scria Dunkley. Iar „viziunea persoanei traumatizate asupra lumii se poate schimba fundamental”. Această schimbare are loc pe fondul extrem de frustrant al „tăcerii suprarealiste care survine deseori după o traumă” și care se află într-o disonanţă sonoră cu organismul, aflat încă în stare de alertă, a celui afectat.[5]

Despre capacitatea disonanţei interioare de a răsturna sisteme personale de valori a scris extensiv sociologul francez Émile Durkheim. Și chiar dacă mecanismul pe care îl descria Durkheim viza relaţia dintre societate și individ, totuși tiparul acesta de relaţie ne poate spune ceva foarte important și despre modul în care reacţionăm la traumă.

Durkheim este cel care a consolidat prestigiul conceptului de „anomie” în sociologie și prin el dorea să descrie toxicitatea dezordinii sociale pentru indivizii unei societăţi. Durkheim observase transformările sociale masive ale secolului al XIX-lea și era convins că anomia este un răspuns al oamenilor la schimbările sociale rapide, la deteriorarea instituţiilor tradiţionale, mai ales a celor din domeniul economic și la mutaţiile care au dus la agravarea, în general, a inegalităţii sociale.[6] Atunci când tot ce știe un individ a fi cert, a fi lege, se dezintegrează, reacţia omului este demoralizarea. Dacă nu mai este nicio regulă, atunci, cum spunea Dostoievski, „totul e permis”. Dar când totul e permis, domnește fărădelegea.

Din perspectiva lui Durkheim, anomia este o stare culturală de fărădelege, condiţie în cadrul căreia structurile normative ale societăţii nu sunt suficiente pentru a reglementa și a controla ambiţiile și acţiunile indivizilor. Durkheim credea că apetitul omului (aspiraţiile, dorinţele, scopurile lui) sunt insaţiabile și, prin urmare, imposibile. Și că, prin structurile ei normative (cum ar fi legea, cutumele), societatea ţine în frâie, sau între niște limite rezonabile, ambiţiile umane. Anomia apare atunci când structurile acestea normative sunt prea laxe în raport cu apetitul uman și îl lasă pe om pradă idealurilor lui nerealizabile. De aceea, Durkheim credea că anomia poate fi un precursor al suicidului. Alţi sociologi, cum ar fi Robert Merton, spuneau că ea ar putea fi mai degrabă un precursor al infracţionalităţii.

Însă, mai interesant pentru subiectul în discuţie, este o altă evoluţie a conceptului, de care responsabil este, printre alţii, Leo Srole. Sociologul american a transformat anomia într-o caracteristică individuală (și chiar a propus o scară pentru măsurarea ei). Dacă Durkheim și Merton vedeau în anomie o condiţie a societăţii, Srole s-a ocupat mai mult de starea minţii unei persoane anomice, de simţământul ei de alienare, de distanţare de ceilalţi. O persoană anomică are o stare generală negativă, un simţământ de insatisfacţie cu privire la viaţă, o lipsă de fericire. Indivizii anomici se simt lipsiţi de apărare și de speranţă că își vor putea atinge scopurile. Ei se retrag din contextul social mai larg, renunţă a identificarea lor cu un grup la care au aparţinut.[7]

În toate aceste constatări academice, sociologii au încapsulat adevăruri ușor de identificat în experienţele noastre traumatice. Dacă ne referim doar la cazul de la Caracal, multora le-a venit aproape reflex ca între sufletul lor și tragedia întâmplată să pună întrebarea: „De ce nu a făcut Dumnezeu o minune?”. Întrebarea este firească mai ales atunci când regulile religioase alcătuiesc structura normativă a vieţii noastre. Altfel spus, dacă Dumnezeu este o autoritate pentru noi, atunci orice eveniment care survine într-un mod contrar așteptărilor noastre ne va trimite, cu întrebări, la autoritate. De altfel, sociologii recunosc că, cel puţin teoretic, anomia nu găsește un teren fertil în mediile religioase, fiindcă religia facilitează internalizarea unor norme, ceea ce intră în contradicţie cu anomia, care este o lipsă a normelor, este „fărădelege”, la propriu.[8] Mai mult, „niveluri ridicate de religiozitate au capacitatea de a diminua efectul altor factori (precum statutul socioeconomic) care ar produce altfel anomie”.

Oamenii de știinţă au studiat extensiv utilitatea religiei ca mecanism de adaptare la circumstanţe potrivnice.[9] Cercetările au mers atât de în detaliu, încât până și o temă de nișă, precum relaţia dintre religie și anomie la protestanţi versus la catolici a beneficiat de atenţia specialiștilor în știinţe sociale. Evaluatori ai studiului respectiv (care tindea să laude o parte în detrimentul celeilalte) au observat că metodologia permitea, în realitate, o singură concluzie, și anume că persoanele care își iau religia în serios ar fi mai ferite de anomie decât cele care își tratează relaxat propriile standarde religioase.[10] Deși importantă, această nuanţare nu reușește însă să explice până la capăt de ce, în faţa unor lovituri similare din partea vieţii, unii credincioși își întăresc credinţa, în timp ce alţii și-o pierd. De ce, de exemplu, doi martori supravieţuitori ai atrocităţilor celui de-al Doilea Război Mondial, scriitoarea Corrie ten Boom și scriitorul Elie Wiesel, și-au petrecut tot restul vieţii – ea – predicând iertarea faţă de oameni ca o oglindire a iertării primite de la Dumnezeu sau – el – predicând pacea ca un deziderat încă valabil în ciuda indiferenţei reci a universului?

Adevărul este că, uneori, nu calitatea credinţei de dinaintea unei traume, ci forţa evenimentului este cea care decide între credinţă sau anomie după traumă. Deși ne-am obișnuit să credem inversul, există și traume capabile să zdruncine chiar și o credinţă titanică. Însă tentaţia de a-l învinovăţi pe cel care suferă de lipsă de credinţă vorbește mai mult despre incapacitatea noastră de a înţelege cu adevărat dimensiunile răului în care ne ducem existenţa. Altfel ar sta lucrurile dacă am fi cu adevărat conștienţi că omenirea este prinsă într-un război între Bine și Rău și că noi creștinii avem misiunea de a contribui la salvarea de rău a celor din jur, fiindcă atunci nu am avea un răgaz de la propriile îndoieli: Oare am făcut tot ce aveam de făcut, tot ce puteam?

Însă atunci, chiar simpla asumare a crezului creștin ar expune la traumă secundară pe oricine crede. Fiindcă toată suferinţă de pe lume, Caracal la puterea n, ne-ar viza direct. Pe noi, creștinii care luptă de partea Binelui.

Permisiunea de a ne vindeca

Tot Pământul geme de suferinţă, dar moartea Alexandrei a lovit mai aproape de noi. Și, ca de fiecare dată când tragedia lovește aproape, ea ne face să vedem lucruri pe care altădată nu le vedeam (dimensiuni neînţelese până atunci ale suferinţei umane) și să nu mai vedem lucruri pe care altădată le vedeam limpede (prezenţa și binecuvântarea lui Dumnezeu).

Dacă anomia este un fenomen psihologic firesc, atunci ne putem aștepta ca prima reacţie la dezintegrarea – aparentă sau nu – a certitudinilor noastre religioase să fie o deznădejde anomică, o alienare faţă de cei care nu au trecut prin ce am trecut noi, poate chiar faţă de biserică. Însă dacă durerea ne anesteziază capacitatea de a-L vedea pe Dumnezeu înseamnă că incapacitatea noastră de a-L vedea lângă noi, tot bun și tot atotputernic, nu este adevărul. Incapacitatea este doar incapacitate. Și, dacă știm că nu doar credincioșii, ci toţi oamenii riscă să își pună sub semnul întrebării valorile atunci când sunt loviţi de o tragedie, atunci ne-am putea face o strategie care să ne ajute să îndurăm furtuna, până trece.

Ne întremăm și ne vindecăm nu încercând să adunăm ce ne-a mai rămas dintr-o viaţă pe care, după durere, ne-o asumăm fără Dumnezeu, ci permiţându-ne ca, în timpul durerii, să nu luăm decizii drastice, așa cum îi sfătuia Fiona Dunkley pe pacienţii ei. Să îi dăm voie creierului nostru să se refacă, minţii noastre să repornească reconstituirea unui sens din tot ce se întâmplă și să înmagazineze amintirile traumatizante într-o formă controlabilă. Dacă, în timpul durerii, nu ne dărâmăm toţi stâlpii, e posibil ca, după ce rana începe să se vindece, să ne putem întoarce mai ușor acasă. E drept și că uneori casa chiar trebuie dărâmată, atunci când zidurile ei se dovedesc strâmbe sau când fundaţia ei este nesigură, de nisip. Dar e important să nu uităm niciodată că Cineva ne așteaptă în prag. Și, chiar dacă nu Îi recunoaștem chipul în ceea ce ni se întâmplă, atunci când Îl vom reîntâlni, nu vom avea niciun dubiu că El este.

Footnotes
[1]„Cot la cot cu echipajele de intervenţie în caz de urgenţă, cadrele medicale, personalul care activează în domeniul sănătăţii mintale, dar și conductorii de tren care reușesc să evite, în ultima secundă, lovirea unui om care s-a aruncat pe șine. Și supravieţuitorii unui atac terorist. Și persoanele care îngrijesc pe cineva cu o boală gravă.”
[2]„Klas Backholm, Kaj Björkqvist, «The mediating effect of depression between exposure to potentially traumatic events and PTSD in news journalists», European Journal of Psychotraumatology, 16 aug. 2012, https://www.tandfonline.com/doi/full/10.3402/ejpt.v3i0.18388.”
[3]„Fiona Dunkley, Psychosocial Support for Humanitarian Aid Workers: A Roadmap of Trauma and Critical Incident Care, Routledge, 2018, p. 69.”
[4]„Douglas Bremner, «Traumatic stress: effects on the brain», în Dialogues in Clinical Neuroscience, vol. 8, nr. 4, dec. 2006, p. 445.”
[5]„Fiona Dunkley, op. cit., p. 46.”
[6]„Jón Gunnar Bernburg, «Anomie Theory», în Oxford Research Encyclopedia of Criminology and Criminal Justice, 2019.”
[7]„Ali Teymoori et. al., «Revisiting the Measurement of Anomie», PLoS One, vol. 11, nr. 7, 201, https://journals.plos.org/plosone/article?id=10.1371/journal.pone.0158370. ”.
[8]„Gary R. Lee, Robert W. Clyde, «Religion, Socioeconomic Status, and Anomie», în Journal for the Scientific Study of Religion vol. 13, nr. 1, mar. 1974, p. 35-47.”
[9]„Alina Kartman, «Războiul minţii pe timp de pace», Semnele Timpului, 1 martie 2018, https://semneletimpului.ro/religie/crestinism/credinta/razboiul-mintii-pe-timp-de-pace.html.”
[10]„Gary R. Lee, Robert W. Clyde, art. cit.”

„Cot la cot cu echipajele de intervenţie în caz de urgenţă, cadrele medicale, personalul care activează în domeniul sănătăţii mintale, dar și conductorii de tren care reușesc să evite, în ultima secundă, lovirea unui om care s-a aruncat pe șine. Și supravieţuitorii unui atac terorist. Și persoanele care îngrijesc pe cineva cu o boală gravă.”
„Klas Backholm, Kaj Björkqvist, «The mediating effect of depression between exposure to potentially traumatic events and PTSD in news journalists», European Journal of Psychotraumatology, 16 aug. 2012, https://www.tandfonline.com/doi/full/10.3402/ejpt.v3i0.18388.”
„Fiona Dunkley, Psychosocial Support for Humanitarian Aid Workers: A Roadmap of Trauma and Critical Incident Care, Routledge, 2018, p. 69.”
„Douglas Bremner, «Traumatic stress: effects on the brain», în Dialogues in Clinical Neuroscience, vol. 8, nr. 4, dec. 2006, p. 445.”
„Fiona Dunkley, op. cit., p. 46.”
„Jón Gunnar Bernburg, «Anomie Theory», în Oxford Research Encyclopedia of Criminology and Criminal Justice, 2019.”
„Ali Teymoori et. al., «Revisiting the Measurement of Anomie», PLoS One, vol. 11, nr. 7, 201, https://journals.plos.org/plosone/article?id=10.1371/journal.pone.0158370. ”.
„Gary R. Lee, Robert W. Clyde, «Religion, Socioeconomic Status, and Anomie», în Journal for the Scientific Study of Religion vol. 13, nr. 1, mar. 1974, p. 35-47.”
„Alina Kartman, «Războiul minţii pe timp de pace», Semnele Timpului, 1 martie 2018, https://semneletimpului.ro/religie/crestinism/credinta/razboiul-mintii-pe-timp-de-pace.html.”
„Gary R. Lee, Robert W. Clyde, art. cit.”
Leave a CommentSubmit