Ecologia limbii române

semneletimpului.ro 8 octombrie 2019

„Dovada faptului că în univers există civilizaţii inteligente este că nu ne-au contactat pe noi”, îmi spunea cineva. O reflecţie ce pare rezonabilă, chiar dacă e mai degrabă ironică, când te gândești la agitaţia din jur.

Mă întreb ce anume îi determină pe entuziaștii comunicărilor „de gradul trei”[1] să creadă că se vor înţelege de minune cu extratereștrii, dacă oamenii nu se pot înţelege între ei în interiorul aceluiași gen uman și având atâtea în comun.

Înţeleptul Confucius considera că, dacă nu cunoști mai întâi valoarea și puterea cuvintelor, nu poţi cunoaște mai mult[2]. Poate că în aceasta se află o parte din explicaţia eșecului omniprezent în comunicarea noastră unii cu alţii. Ne aflăm în plină agitaţie comunicaţională, dar și în plină incomunicare. Prea puţini dintre participanţii la această agitaţie cunosc valoarea și puterea cuvintelor, prea puţini mai reflectează la importanţa exprimării corecte, îngrijite, clare, la proprietatea termenilor, la schimbul de idei cu interlocutorul.

Mă exprim, deci exist

Într-un fel, apariţia blogurilor a instituţionalizat egocentrismul latent al celui ce vrea doar (sau în primul rând) să se arate, să devină vitrină pentru ceilalţi. Dialogul este mult depreciat în aceste cadre. A devenit o notă de subsol a comunicării. De aici și scăderea capacităţii și a disponibilităţii „vitrinei” de a face ajustări în urma interacţiunilor cu privitorii ei, de a corecta sau îmbunătăţi ceea ce gândește și ceea ce exprimă.

Mai mult, a apărut un divorţ între a gândi și a exprima, în defavoarea gândirii și spre exacerbarea exprimării. Se constată atât tendinţa de creativitate în rău, în inventarea a tot mai multe greșeli de exprimare în limba română, cât și tendinţa de răspândire și tipizare a lor, dată fiind circulaţia accelerată a informaţiei cotidiene. Parcă tot mai puţini sunt preocupaţi de acest vehicul al expresiei, care este limba. O tratează ca pe un mijloc de transport în comun tot mai hârbuit, mai aglomerat, în care se urcă fără bilet, se face scandal, se contestă controlorii și se respiră un aer viciat.

O nouă încercare de „ecologizare” a limbii

Voci de specialiști în lingvistică și în comunicare care să reacţioneze la acest fenomen dezolant nu sunt multe în spaţiul public de la noi. După vidul lăsat de regretatul George Pruteanu, unele posturi de televiziune și de radio au realizat, totuși, nevoia unei educaţii de masă cu privire la utilizarea limbii. Au apărut câteva emisiuni de specialitate[3]. Au apărut și cărţi care atrag atenţia asupra degradării limbii naţionale, asupra ignoranţei sau a neglijenţei utilizării ei în mass-media. Sunt de remarcat acele lucrări care păstrează și o notă umoristică și ironică – o haină mai adecvată pentru intenţia educativă a conţinutului lor. De pildă, cele ale lingvistului Radu Paraschivescu[4]. În stilu-i glumeţ, acesta emite „certitudinea de fier” că astăzi se vorbește „o limbă de lemn a unei lumi de plastic”[5].

În proaspăt apăruta carte Mareea neagră: limba română sub asediu, Dumitru Borţun abordează problema din perspectiva specialistului în comunicare și în relaţii publice. Și constată, judecând după greșelile monitorizate ani buni în mass-media din România, că gramatica limbii române a devenit un fel de învăţătură ezoterică, pentru o elită secretă, tot mai împuţinată, de iniţiaţi. Ceea ce autorul deplânge în primul rând este atitudinea faţă de limba română tocmai a celor pentru care ea constituie pâinea de toate zilele: „Ceea ce mi se pare foarte grav pentru destinul unei naţiuni este faptul că această indiferenţă, această ignoranţă şi acest dispreţ se găsesc la lucrători din instituţiile mass-media, oameni care îşi câştigă existenţa, îşi făuresc cariere şi promovează în ierarhia de prestigiu a societăţii muncind într-un domeniu în care calitatea limbajului este esenţială (…). Este vorba nu numai de comunicarea în masă, ci şi de învăţământ, de industriile culturale, de viaţa politică. După Habermas, în aceste domenii, succesul în muncă este condiţionat de succesul în comunicare (…). Şi mai grav mi se pare faptul că această indiferenţă, această ignoranţă şi acest dispreţ se generalizează de la o generaţie la alta; în loc să se retragă, ele avansează ca o «maree neagră».”[6]

Cartea oferă nu doar rezultatul unui arbitraj, ci și un cumul de informaţii și de explicaţii utile tuturor celor dispuși să-și perfecţioneze exprimarea și, implicit, gândirea; să respecte logica naturală a limbii; să preţuiască limba ca pe un instrument nu doar de comunicare, ci și de cunoaștere și autocunoaștere.

Adresabilitatea ei este foarte amplă, de la studenţii facultăţilor de jurnalism, de comunicare, de relaţii publice, de publicitate etc. la persoane publice, la oameni politici, la jurnaliști, artiști, redactori din edituri, la posturi de radio și televiziune, la traducători, editori, autori de subtitrări, de materiale promoţionale etc., adică „tuturor celor care se exprimă în spaţiul public și care nu vor să se facă de râs. Am scris această carte – continuă autorul – cu gândul la cei care şi-ar dori să se exprime corect şi inteligibil, frumos şi memorabil, dar care nu au avut norocul să se nască într-o familie de oameni instruiţi, să urmeze o şcoală bună, cu profesori cultivaţi şi dedicaţi, să se hrănească cu lecturi de calitate sau să întâlnească oameni providenţiali.”[7]

Și totuși, de ce e atât de important cum ne exprimăm?

Îmi vine în minte întrebarea leneșului incurabil cu aparenţă de filosof detașat, personajul lui Ion Creangă din Povestea unui om leneș: „Ce atâta alergătură pentru astă pustie de gură?”

Dacă nu avem de-a face cu o lene sistemică, anchilozantă și nici cu o falsă detașare filosofică faţă de tot ce reprezintă lumea înconjurătoare (care s-ar solda mai degrabă cu tăcerea de aur), atunci este important cum ne exprimăm, pentru că aceasta ne definește ca fiinţe superioare, ca oameni. Întâi de toate, suntem homo loquens[8].

Apoi, felul în care vorbim și scriem ne recomandă celor din jur și, în funcţie de acesta, suntem trataţi în diferite contexte și comunităţi, suntem catalogaţi, creditaţi sau nu, acceptaţi, toleraţi sau respinși. Exprimarea ne trădează sau pledează pentru noi în privinţa nivelului de instruire, a caracterului, a clasei sociale, a statutului profesional, a educaţiei familiale, a culturii generale etc.

În ceea ce Goethe numea „afinităţi elective” intră și acele manifestări de atracţie faţă de cineva pe care nu ni le putem explica raţional. Dar, cu siguranţă, în resorturile iraţionale ale afinităţii, ale alegerii cu sufletul a cuiva, intră și felul în care acea persoană se comunică pe sine. Îmi amintesc relatarea unei amice care a pus capăt brusc prieteniei cu un jurnalist, după ce acesta i-a scris pe e-mail următoarea întrebare: „Ce mai faci drăguţ-o?” Nu am considerat deloc decizia ei ca fiind capricioasă.

În ceea ce Goethe numea „afinităţi elective” intră și acele manifestări de atracţie faţă de cineva pe care nu ni le putem explica raţional. Dar, cu siguranţă, în resorturile iraţionale ale afinităţii, ale alegerii cu sufletul a cuiva, intră și felul în care acea persoană se comunică pe sine.

Un alt motiv pentru care merită să acordăm atenţie exprimării este că domeniul comunicării este unul viu, în perpetuă transformare și îmbogăţire, iar noi nu ne permitem să ne plafonăm, să rămânem „morţi” sau „săraci” în raport cu el, mai ales dacă reprezintă un aspect semnificativ din viaţa și activitatea proprie. Este de datoria noastră să ne perfecţionăm, să fim actuali, informaţi și să avem o „igienă” a limbii vorbite, corespunzătoare standardelor la care funcţionăm. Altminteri, suntem în impostură și contribuim la propagarea „mareei negre”.

La începutul anilor 1990, mă surprindea să constat că unii conaţionali nu vedeau în libertatea de expresie proaspăt câștigată de români, cu preţ de jertfă, ceva prea important. Motivul era că, fie cu ea, fie fără ea (ca în vechiul regim totalitar), ei nu prea aveau ce să exprime, iar această sărăcie interioară devenise un fel de unitate de măsură a tuturor celor pe care-i auzeau în spaţiul public. Poate că în aceasta rezidă o parte din nepăsarea sau dispreţul faţă de limba naţională – în faptul că o persoană care nu are ce să exprime, nu are ceva de spus relevant în această viaţă și în această lume, nu preţuiește nici instrumentul limbii. Este ca și cum un aborigen din Australia ar descoperi undeva un frac impecabil – i-ar fi complet inutil și nu i-ar găsi decât întrebuinţări hilare.

Însă, pentru toţi aceia care au ceva de spus, care au un mesaj de substanţă în discursul lor este important și ambalajul lingvistic și stilistic în care îl livrează. Nu voi apela la teorii ale comunicării care să ne evalueze în procente cât contează pentru receptor nonverbalul, cât paraverbalul, cât cuvintele și cât ideea din mesajul emiţătorului. Sunt convinsă că subiectivitatea are aici o pondere mare. Este cert însă că un mesaj este cu atât mai penetrant cu cât este mai bine și mai frumos ambalat. Iar în cazul special al celor ce ţin discursuri – fie ei avocaţi, profesori, preoţi, pastori, diplomaţi etc. –, corectitudinea exprimării este chiar vitală, altfel se descalifică. Un limbaj neîngrijit, un stil nepotrivit, greșelile de gramatică pot compromite atât mesajul, cât și emiţătorul, mai ales când acesta este unul spiritual.

De ce ar mai fi important cum vorbim și cum scriem? Pentru că limba naţională face parte din coordonatele esenţiale ale identităţii noastre. Se cuvine să o cultivăm și să o transmitem mai departe înnobilată, nu sărăcită; curată, nu maculată. Se impune o adevărată ecologie a limbii române, câtă vreme nu este prea târziu.

În plus, limba naţională este și limba maternă, limba în care visăm, iubim, creăm, ne împrietenim sau chiar locuim, după expresia poetului Nichita Stănescu, care afirma atât de mișcător: „Limba română este patria mea.” Cei care au îndrăgit această limbă au avut privilegiul să întâlnească profesori exemplari, care le-au deschis un orizont larg și luminos al capacităţilor expresive în limba maternă și care merită pentru totdeauna recunoștinţă. Nu puţini sunt oamenii de cultură care aduc omagiu unui „domn Trandafir” care le-a schimbat destinul prin probitatea și farmecul cu care și-au exercitat profesia.

Îmi amintesc și acum emoţia încercată atunci când am auzit pentru prima oară recitat poemul „Limba noastră”, al lui Alexei Mateevici, de către profesoara mea de limba și literatura română, regretata Felicia Mihăilescu:

„Limba noastră-i o comoară

În adâncuri înfundată,

Un șirag de piatră rară

Pe moșie revărsată.

Limba noastră-i foc ce arde

Într-un neam ce, fără veste,

S-a trezit din somn de moarte

Ca viteazul din poveste…”

 

Astăzi îmi atrag atenţia mai ales versurile de final, care îndeamnă la a preţui și a reînvia graiul românesc:

„Înviaţi-vă dar graiul

Ruginit de multă vreme

Ștergeţi slinul, mucegaiul

Al uitării-n care geme!”[9]

Cuvintele acestea capătă profunzime când afli că poetul Alexei Mateevici (1888-1917), erou naţional al Basarabiei, decedat în mod tragic la 29 de ani, a fost un mare patriot, care i-a încurajat pe câmpul de luptă, la Mărășești, pe soldaţii români, din postura sa de preot. Versurile sale sunt astăzi versurile Imnului Naţional al Republicii Moldova[10]. A fost și un bun traducător din limba rusă, postură din care a avut ocazia de a preţui frumuseţea și complexitatea limbii materne, româna.

De ce mai este important felul în care folosim limba maternă? Pentru că prin ea avem acces la cultură și ne putem îmbogăţi sufletește. Prin ea, creăm echivalenţe valorice între operele culturii universale și traducerile în limba noastră. Datorăm farmecul și profunzimea unor opere precum Faust, Anna Karenina sau Visul unei nopţi de vară nu doar autorilor lor – lui Goethe, Tolstoi, Shakespeare –, ci și talentului lingvistic al unor traducători precum Ștefan Augustin Doinaș, Ștefana Velisar Teodorescu, Șt. O. Iosif.

În anul 2013, a fost instituită ziua de sărbătorire a limbii române, la 31 august. Este o iniţiativă lăudabilă, dar consider că, dincolo de formalisme, limba română ar trebui sărbătorită în fiecare zi, cu fiecare prilej de exprimare. Nu putem să o neglijăm, să o sărăcim și să o maculăm timp de 364 de zile pe an, ca apoi, pentru 24 de ore, să-i acoperim zdrenţele cu lauri. A fi patriot presupune și a te strădui să vorbești o limbă română îngrijită. Adică a deveni un adevărat ecologist al limbii naţionale. Dacă ne pasă atât de mult de un mediu natural sănătos și curat, cum nu ne-am îngriji de mediul nostru lingvistic cotidian, pentru a-l înfrumuseţa și a-l însănătoși?

Footnotes
[1]„A se vedea titlul celebrului film SF din 1977 Întâlnire de gradul trei, scris și regizat de americanul Steven Spielberg.”
[2]„ Vezi goodreads.com/author/quotes/15321.Confucius?page=2”.
[3]„De exemplu: «Corect – incorect», cu Ioan Paicu, Radio Vocea Speranţei; «Vorbește corect!», cu Ruxandra Gheorghe Negrea, TVR; «Pastila de limbă», cu Radu Paraschivescu, Digi24.”
[4]„Fie-ne tranziţia ușoară – perle românești (2006); Mie-rău la cap, mă doare mintea – noi perle de tranziţie (2007); Dintre sute de clișee – așchii dintr-o limbă tare (2009) – toate apărute la editura Humanitas.”
[5]„Dintre sute de clișee – aşchii dintr-o limbă tare, ed. cit, p. 6.”
[6]„D. Borţun, Mareea neagră: limba română sub asediu. Greșeli de exprimare în mass media din România, București, Tritonic, 2015, coperta a 4-a.”
[7]„Ibidem, p. 3.”
[8]„Omul vorbitor (lat.).”
[9]„Wikipedia, art. «Limba noastră», ro.wikipedia.org/wiki/Limba_noastr%C4%83”.
[10]„Idem.”

Note

„A se vedea titlul celebrului film SF din 1977 Întâlnire de gradul trei, scris și regizat de americanul Steven Spielberg.”
„ Vezi goodreads.com/author/quotes/15321.Confucius?page=2”.
„De exemplu: «Corect – incorect», cu Ioan Paicu, Radio Vocea Speranţei; «Vorbește corect!», cu Ruxandra Gheorghe Negrea, TVR; «Pastila de limbă», cu Radu Paraschivescu, Digi24.”
„Fie-ne tranziţia ușoară – perle românești (2006); Mie-rău la cap, mă doare mintea – noi perle de tranziţie (2007); Dintre sute de clișee – așchii dintr-o limbă tare (2009) – toate apărute la editura Humanitas.”
„Dintre sute de clișee – aşchii dintr-o limbă tare, ed. cit, p. 6.”
„D. Borţun, Mareea neagră: limba română sub asediu. Greșeli de exprimare în mass media din România, București, Tritonic, 2015, coperta a 4-a.”
„Ibidem, p. 3.”
„Omul vorbitor (lat.).”
„Wikipedia, art. «Limba noastră», ro.wikipedia.org/wiki/Limba_noastr%C4%83”.
„Idem.”

Ai mai putea citi si aceste materiale:

Frate de sânge cu Iuda Iscarioteanul

  „Poate orb pe orb să călăuzească? Nu vor cădea amândoi în groapă? Nu este ucenic mai presus decât învăţătorul său; dar orice ucenic desăvârşit va fi ca învăţătorul său.” (Luca 6:39) Este Vinerea Mare. Cu peste 2.000 de ani în urmă, un om a luat o decizie în inima sa, care avea să schimbe cursul istoriei, atât a umanităţii, cât și a istoriei sale personale. „Ești o Iudă!” i se spune astăzi celui care repetă greșelile strămoșului său din Israelul antic. Iuda Iscarioteanul, căci despre el vorbim, reprezentant al tipologiei isteţului subversiv și trădător, este condamnat pe vecie să sufere oprobriul istoriei pentru oricât ar ţine ea. Portretul său a părăsit cercul credincioșilor și a intrat în mentalul colectiv, unde nimeni nu caută să îl înţeleagă deplin. Ideea că am putea împărţi trăsături de caracter cu acest personaj care L-a trădat pe Iisus nu încape în imaginaţia colectivă. Nimeni nu vrea să fie ca el sau să aibă prieteni ca el. Cu toate acestea, „umanitatea sa era perfect autentică și este absolut identică cu a noastră, (…) iar personalitatea sa relevă o condiţie mentală foarte similară conștiinţei obișnuite a oamenilor de azi”, apreciază profesorul Uraguchi, de la Universitatea de…

Semnele Timpului.ro