Seara, dimineaţa şi la amiază oftez şi gem, şi El va auzi glasul meu. – Psalmii 55:17
De sărbători mi-am reamintit care este puterea femeilor rugăciunii. Eram adunate împreună ca familie, pentru a ne închina în prima zi a noului an. Una câte una, am început să ne spunem motivele pentru care eram foarte recunoscătoare să îl avem pe Dumnezeu în viaţa noastră. Ascultând laudele emoţionante, din inimă, mi-am dat seama că mult din ceea ce se spunea acolo venea ca un răspuns direct la rugăciunile bunicii mele, care trecuse în nefiinţă. Fiind copil, am văzut cum bunica se pleca adesea pe genunchi pentru a înălţa rugăciuni în casa ei. Primul lucru pe care îl făcea după ce se trezea era să se roage. Apoi, după ce citea din Biblie în pat, îngenunchea încă o dată pentru o rugăciune care mie mi se părea fără sfârşit. Deşi nu înţelegeam, am fost inspirată de ruga ei şoptită în taină, adesea completată de oftări şi lacrimi.
Totuşi eram plăcut surprinsă să văd că se ridica de la rugăciune zâmbind, mă întâmpina cu o îmbrăţişare caldă şi apoi îşi îndeplinea îndatoririle zilei, fredonând un cântec, întotdeauna răspândind în jur cuvinte plăcute şi iubitoare. De fiecare dată când plecam de acasă sau ne întorceam după ce ne terminaserăm treburile, în-genuncheam din nou şi ceream sau mulţumeam pentru protecţia lui Dumnezeu. La amiază, ea ne invita pe noi, copiii, să ne plecăm pe genunchi alături de ea. Uneori alegeam mai degrabă să ne jucăm. Chiar şi aşa, ea mergea singură, îngenunchea şi se ruga. Aceeaşi rutină şi seara. La acea vreme mă întrebam dacă toate acele rugăciuni nu erau prea mult — uneori eram reţinută să mă alătur ei.
Ascultându-i pe membrii familiei mele enumerând motive de laudă – unul pentru că se întorcea la Dumnezeu, altul pentru că înţelegea dragostea lui Dumnezeu după studii biblice cu bunicul, altul pentru că putea umbla după o leziune gravă la coloana vertebrală, altul pentru influenţa evlavioasă a bunicilor, alţii erau recunoscători pentru că primiseră şi acceptaseră chemarea de a intra în lucrare – mi-am dat seama că poate rugăciunile bunicii au fost motivul pentru care eram strânşi cu toţii, exprimându-ne recunoştinţa la adresa lui Dumnezeu. Toate acele amintiri au reînnoit în mine dorinţa de a urma exemplul bunicii mele şi de a pune deoparte mai mult timp pentru rugăciune – de cel puţin trei ori pe zi.
Nu ştiu ce poveri ai tu în viaţa ta astăzi, ca mamă, bunică, soţie sau femeie singură, dar te invit să te gândeşti să incluzi mai multă rugăciune în programul tău zilnic. Făgăduinţele lui Dumnezeu sunt adevărate şi poţi spune lumii, la fel ca David: „El va auzi glasul meu!” (Psalmii 55:17).
Katia Garda Reinert