În luna noiembrie 2014, Smithsonian Magazine a inclus-o în topul celor 100 cele mai semnificative personalităţi americane ale tuturor timpurilor și pe Ellen White, cofondatoarea Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea.

Lista celor de la Smithsonian s-a bazat pe cercetarea lui Steven Skiena și Charles B. Ward, care au analizat datele de pe site-ul Wikipedia de limbă engleză și din cele peste 15 milioane de cărţi scanate de Google. Ba, mai mult, Cambridge University Press a publicat cercetarea lor într-o lucrare intitulată Who’s Bigger?: Where Historical Figures Really Rank (Cine este mai mare? În ce ordine ar trebui așezate cu adevărat personalităţile istorice).[1]

Pentru contemporanii săi, Ellen White nu a fost nici un personaj comod, nici ușor de ignorat. Vocea ei s-a ridicat de multe ori nu doar în apărarea învăţăturilor de credinţă sau a dogmelor adventiste, ci și a unor cauze sociale care erau dezbătute în societatea de atunci, cum ar fi situaţia persoanelor de culoare, sărăcia sau alcoolismul. Deși nu a participat la dezbateri politice, ea a încurajat prin cuvânt și prin exemplu implicarea activă în cauzele pe care le-a considerat izvorâte din morala creștină și importante pentru societatea din care făcea parte. Tocmai de aceea activitatea și opiniile sale pe aceste subiecte constituie un studiu de caz util, care ne poate ajuta să ne definim propria filosofie de viaţă legată de implicarea în problemele sociale de astăzi.

Ellen White nu a separat niciodată teologia de practică. Pentru ea, implicarea în ajutorarea celor în nevoie era un efect al înţelegerii valorii fiinţei umane din perspectiva sacrificiului hristic. „Sufletele care au costat viaţa singurului Fiu al lui Dumnezeu trebuie preţuite după imensul preţ de răscumpărare plătit pentru ele; astfel, bogaţi și săraci, negri și albi trebuie trataţi cu respectul ce provine din valoarea pe care a pus-o Domnul Hristos pe sufletul omenesc.“[2],[3] Putem considera această afirmaţie o axiomă fundamentală a felului în care ea a înţeles să se raporteze la categoriile defavorizate ale vremii ei: negrii și săracii.

În 1861, când a început Războiul de secesiune, Ellen White avea 34 de ani. Trecuseră 17 ani de la Marea Dezamăgire, din 22 octombrie 1844, și printre cei care nu renunţaseră la credinţă după acel dramatic eveniment se contura tot mai clar o nouă mișcare religioasă ce avea să se organizeze, doi ani mai târziu, ca Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea. Ellen White și James White, soţul ei, erau priviţi ca voci cu autoritate. Dar afirmaţia ei din 1859 nu a fost altfel decât șocantă pentru credincioșii adventiști: „Noi nu trebuie să ascultăm de legea ţării noastre atunci când ne cere să predăm sclavul în mâinile stăpânului său și trebuie să ne asumăm consecinţele violării acestei legi. Sclavul nu este proprietatea niciunui om. Dumnezeu este stăpânul lui de drept, iar omul nu are dreptul să preia lucrarea care Îi aparţine lui Dumnezeu și să pretindă că acest sclav este al lui.“[4]

Ellen White descria foarte clar o intervenţie intenţionată în apărarea celor oprimaţi, o alegere de nesupunere faţă de legea civilă, cu asumarea consecinţelor legale, motivată de nevoia de a apăra valoarea unei fiinţe umane desconsiderate.

După încheierea războiului și după abolirea sclaviei, Ellen White a vorbit tot mai mult despre „datoria“ pe care creștinii albi o aveau faţă de persoanele de culoare. Cuvintele alese arată de fiecare dată că responsabilitatea pentru această categorie de populaţie este și o lucrare reparatorie faţă de nedreptatea la care au fost supuși acești copii ai lui Dumnezeu. „Obligaţia de a lucra pentru negri apasă greu asupra noastră. Să nu încercăm noi oare să reparăm, atât cât ne stă în putere, răul care li s-a făcut în trecut acestor oameni?“[5] Această reparaţie includea elemente foarte concrete: înfiinţarea de școli și instituţii medicale, construirea de biserici, instruirea laicilor și susţinerea pastorilor de culoare.[6]

Este provocator, citind aceste rânduri, să încerci să îţi imaginezi cum ar putea arăta o comunitate de credinţă care ia în serios aceste sfaturi, implicându-se în educarea unei populaţii defavorizate, înfiinţând instituţii medicale destinate acestui grup sau pregătind spaţii în care să se poată închina împreună. Afirmaţiile lui Ellen White nu au rămas utopice – fiul ei, Edson White, a devenit un pionier al lucrării printre populaţia de culoare, vasul său, Morning Star, călătorind multă vreme pe fluviul Mississippi ca să ajute și să educe persoanele de culoare dispuse să primească acest ajutor.

Iar acolo unde prejudecăţile și ambiţiile unora limitau posibilităţile unor acţiuni de amploare, puterea exemplului rămânea supremă. „În calitate de creștini, să acceptăm principiul că toţi oamenii – albi și negri – sunt liberi și egali, să aderăm la principiul acesta și să nu fim niște lași în faţa lumii, nici în faţa fiinţelor cerești inteligente. Să-i tratăm pe oamenii de culoare la fel de respectuos cum i-am trata pe cei albi. Prin învăţătura și exemplul nostru, noi putem să-i câștigăm și pe alţii de partea unui astfel de comportament.“[7] Revenirea constantă la ideea de a-i trata pe ceilalţi cu respect, ca un gest asumat de curaj, reliefează un model de creștinism de care trebuie să ne atașăm și astăzi.

Pentru a accentua și mai mult grija pentru persoanele sărace sau defavorizate, Ellen White afirma chiar: „Hristos a ocupat o poziţie la nivelul săracilor ca, prin sărăcia Lui, ei să poată deveni bogaţi în frumuseţea caracterului și să fie, cum era și El, o mireasmă de viaţă spre viaţă. Prin faptul că a devenit sărac, El a putut să-i înţeleagă pe săraci.”[8]

Identificarea lui Iisus cu săracii nu reprezintă o formă de discriminare a celor bogaţi, nici o ignorare a nevoilor lor. Dimpotrivă, Iisus a fost uneori musafirul oamenilor bogaţi și printre urmașii Săi au fost mulţi care s-au bucurat de un statut economic de invidiat. Faptul că în teologia creștină se consideră că, dintre toate posibilităţile lumii de atunci, Iisus a venit ca om sărac, alegând cel mai de jos statut social, a înnobilat fiinţa umană, dovedind că cel mai de jos statut în ochii societăţii nu este ignorat de Dumnezeu.

Tocmai de aceea „creștinismul este o mângâiere a săracilor“[9]. Pentru că „Hristos a fost întotdeauna prietenul omului sărac, El a ales sărăcia și a onorat-o făcând-o partea Sa. El i-a smuls pentru totdeauna rușinea și dispreţul prin faptul că i-a binecuvântat pe săraci, moștenitorii împărăţiei lui Dumnezeu.“[10]

Implicaţii ale acestei afirmaţii nu sunt doar în plan sufletesc. Ellen White nu a vrut niciodată să dea de înţeles că cei bogaţi nu sunt destinatarii Evangheliei sau că pentru ei nu ar fi nevoie de credinţă, fiindcă au resurse financiare. Această mângâiere pentru cei săraci vine nu doar prin descoperirea iubirii inimaginabile a lui Dumnezeu, ci și prin exemplificarea ei în mijlocul urmașilor Săi. Creștinismul este viu nu atât prin dogmele sale, ci mai ales prin oamenii care le trăiesc.

Ellen White nu doar a vorbit despre ajutorarea săracilor, ci, împreună cu soţul ei, a fost totdeauna gata să îi ajute pe cei care erau în nevoie. George R. Knight, profesor de istoria bisericii la Seminarul Teologic Adventist din cadrul Universităţii Andrews, afirma: „Ellen White nu doar că era generoasă atunci când îi aproviziona cu mâncare și îmbrăcăminte pe cei mai săraci decât ea, dar avea de regulă câţiva oameni săraci care locuiau sub acoperișul ei.“[11]

Am putea aminti aici și preocuparea sa specială pentru copiii orfani. Într-o epocă în care de multe ori bolile curmau viaţa în mod neașteptat și prematur, nu era o surpriză ca uneori copiii să-și îngroape părinţii la vârste la care încă aveau nevoie de susţinerea și grija lor. Ea numește grija pentru acești copii „o misiune sfântă“[12], încurajând-i pe membrii bisericii să fie gata a-i primi în casele lor și a-i educa în spiritul creștin dorit de părinţii lor.

Ellen White a prezentat această preocupare pentru nevoile celor săraci sau defavorizaţi ca pe o responsabilitate personală, nu ca pe o critică la adresa oficialităţilor. Din perspectiva ei, indiferent de ce și cât fac autorităţile politice sau administrative pentru cei nevoiași și defavorizaţi, comunitatea de credinţă are propria ei responsabilitate, întâi faţă de cei din mijlocul ei, apoi faţă de lumea din jur.

A existat însă o cauză în care ea s-a implicat nu doar încurajând biserica să acţioneze, ci susţinându-i pe cei care cereau statului să ia poziţie de partea lor. Cauza este una care a stârnit controverse atunci și continuă să stârnească la fel de multe controverse și astăzi – interzicerea vânzării alcoolului.

Așa cum se știe, Ellen White, alături de Joseph Bates, au fost printre primii care au vorbit în Biserica Adventistă despre abstinenţă și despre un stil de viaţă sănătos. Credincioșii au adoptat acest mod de înţelegere a Bibliei, evitând cu hotărâre consumarea, producerea și vânzarea băuturilor alcoolice sub orice formă. Astfel că, în momentul în care în societatea americană s-a pus problema unei legi care să interzică orice formă de comerţ cu băuturile alcoolice, adventiștii s-au descoperit ca făcând deja parte din tabăra aflată de partea prohibiţiei.

Ellen White nu doar că a recunoscut justeţea acestei cauze, dar s-a implicat personal în susţinerea ei. Într-un articol publicat în adv, la 10 februarie 1885, ea povestește despre o ocazie în care a fost invitată să se adreseze cursantelor de la Colegiul de fete „Martha Washington” pe subiectul temperanţei, explicând: „Deși acești prieteni au multe puncte de credinţă diferite de ale noastre, totuși ne putem uni cu ei în a face ceva ce poate fi de ajutor semenilor noștri. Dumnezeu vrea ca fiecare, în mod individual, să învăţăm să lucram cu tact și îndemânare și să ne folosim înzestrările de partea cauzei temperanţei și a altor reforme, folosindu-ne talentele în beneficiul și pentru înălţarea umanităţii.“[13]

White avea să participe la multe întâlniri ale societăţilor de temperanţă și avea să vorbească de multe ori în aceste ocazii, fiind un avocat excelent în favoarea abstinenţei. Din perspectiva ei, abstinenţa era de dorit ca să contribuie la împuţinarea celor care trăiau în sărăcie și în lipsuri, la îmbunătăţirea vieţii multor familii și la reducerea infracţionalităţii.

Motivaţia „înălţării umanităţii“ într-o comunitate de credinţă care predică venirea iminentă a lui Hristos, pe fondul semnelor evidente ale degradării morale a lumii, poate părea paradoxală. De ce să înalţi o umanitate care se va prăbuși în curând (conform viziunii escatologice biblice)? Perspectiva pe care Ellen White o aduce filosofiei creștine este semnificativă în acest punct.

Fără a reduce teologia la caritate, dar și fără a face din caritate tot universul teologiei, ea înalţă demnitatea omului, creat după chipul lui Dumnezeu, ca argument suficient pentru respect și grijă. La fel ca Iov, care le strigă prietenilor săi: „Cel ce suferă are drept la mila prietenului, chiar dacă părăsește frica de Cel Atotputernic“ (Iov 6:14), Ellen White înalţă valoarea intrinsecă a omului ca argument pentru dragoste și implicare, pentru că Dumnezeu a ales să moară pentru oameni.

Culmea iubirii divine provoacă omenirea la empatie și dragoste, la jertfă și dedicare, la unitate și interes, calităţi care, chiar dacă nu vor salva lumea de la profetizatul ei sfârșit, pot face viaţa oamenilor mai bună și mai frumoasă. Răul, urâtul, distrugerea, chiar dacă profetizate de Dumnezeu în preștiinţa Sa, nu sunt un dat inevitabil al lumii noastre, un motiv pentru capitulare, ci ele pot fi un imbold de a năzui spre ceva mai bun chiar și în lumea aceasta.

Norman K. Miles observa corect: „Moștenirea pe care Ellen White ne-a lăsat-o este aceasta: prima și cea mai mare responsabilitate a noastră este să îi pregătim pe oameni pentru venirea lui Hristos. Ea a crezut că nu poţi să fii pregătit pentru venirea Lui dacă ești ignorant, așa că trebuie să ridicăm această maramă a ignoranţei. Ea a crezut că nu poţi să fii plăcut lui Dumnezeu atâta vreme cât nu înţelegi că ai o responsabilitate faţă de alţii.“[14] Această ignoranţă faţă de ceilalţi și faţă de nevoile lor este de multe ori una dintre cele mai mari ispite ale celor care, asemenea fariseului din parabolă, se coboară tocmai din locul în care se presupune că au stat chiar în prezenţa lui Dumnezeu, de la templu.[15]

Poate că, într-adevăr, aceasta este cea mai mare moștenire a lui Ellen White – provocarea de a nu fi ignoranţi. Marele câștig al acestui experiment revelator pe care suntem încurajaţi să îl retrăim zilnic este că, ajutându-i pe alţii și fiindu-le de folos, aducem în propria viaţă plinătatea trăirii după chipul lui Dumnezeu, ceea ce înseamnă fericire și mulţumire. Iată ce a notat Ellen White într-o zi în jurnal, după ce a ajutat o prietenă care a vizitat-o: „O, dacă ar cunoaște toţi bucuria de a le dărui celor săraci, de a contribui la facerea de bine și de a-i face pe ceilalţi fericiţi! Doamne, deschide-mi inima, pentru a face tot ce îmi stă în putere să-i ajut pe cei din jurul meu!“[16]