Este toleranţa un păcat sau o virtute?

semneletimpului.ro 25 septembrie 2019

Mărturisesc sincer că nu am luat în serios subiectul până când nu i-am auzit într-o seară vorbind pe această temă pe Vasile Bănescu, purtătorul de cuvânt al Bisericii Ortodoxe Române, și pe scriitorul Sorin Lavric. Afirmaţiile celor doi au fost foarte vehemente împotriva conceptului de toleranţă în creștinism.

Dacă Vasile Bănescu a afirmat că „toleranţa nu este o valoare în sine. Din punct de vedere creștin, toleranţa este o slăbiciune pentru că te pune în situaţia de a nu pune capăt răului și de a-l păstra lângă tine sub forme mai mult sau mai puţin benigne”, invitatul său a fost și mai tranșant, replicând că „toleranţa este pasivitatea omului neputincios a cărei (sic!) minte a fost sedată de acest lexic cu efect liturgic dar, paradoxal ateist”.[1]

Afirmaţiile acestea nu au cum să nu te uimească, mai ales când știi că biserica din care cei doi fac parte are printre sfinţii canonizaţi un împărat roman care a dat un edict de toleranţă. Nu cred că cei doi au făcut afirmaţiile menţionate anterior în necunoștinţă de cauză sau din greșeală. Mai ales că nu sunt nici singurii și nici cei mai cunoscuţi apărători ai acestei linii de argumentaţie. Un articol republicat în ediţia electronică a cunoscutei reviste Christianity Today reia o predică a evanghelistului Billy Graham din 1959 intitulată sugestiv: „Păcatul toleranţei”[2].

Paradoxul acestor poziţii ireconciliabile cu ideea toleranţei vin probabil ca o reacţie la postmodernism, care aparent a confiscat noţiunea de toleranţă și a transformat-o în virtutea supremă a acceptării oricărei idei și a oricărui comportament. Spunem „aparent” pentru că, de pildă, într-un articol publicat în The Telegraph se afirmă, pe baza unui sondaj realizat de Fundaţia Maimonides, că „tinerii arată mai puţină toleranţă pentru alte religii decât persoanele mai în vârstă”[3]. Chiar dacă cercetătorii pun această atitudine a tinerilor pe baza lipsei unei experienţe de viaţă solide, care poate schimba percepţia, prezenţa ei arată în același timp că subiectul este unul sensibil și important pentru societatea în care trăim.

Ce este toleranţa?

Conform Dicţionarului explicativ al limbii române, termenul „toleranţă” vine din limba franceză și înseamnă „îngăduinţă, indulgenţă”. Celelalte definiţii leagă termenul fie de aspecte tehnice sau legate de medicină[4], fie de forma legalizată a prostituţiei – „case de toleranţă”. Este interesant de observat că definiţia termenului în limba franceză, așa cum apare în ediţia online a Dicţionarului LaRousse, omite această asociere cu prostituţia, reţinând pe lângă sensul principal de „îngăduinţă faţă de ideile sau modul de viaţă al celuilalt” și sensul de „respect faţă de libertatea de conștiinţă a celui ce are opinii religioase diferite”.

Totuși cuvântul nu a fost inventat în limba franceză, ci a fost preluat din latină, unde verbul tolerare însemna „a purta, a suporta, a îndura”. În ciuda vechimii lui, sau poate tocmai de aceea, cuvântul a fost înţeles destul de diferit în diverse contexte și perioade, fiind de multe ori lăudat, dar și blamat pentru perspectiva acomodării cu răul pe care pare că ar sugera-o.

De-a lungul istoriei sale, termenul a fost înţeles atât ca virtute, cât și ca slăbiciune și orice căutare într-un dicţionar de maxime ne poate convinge că lucrurile stau exact așa. Dacă, pentru Voltaire, „discordia este marea boală a omenirii, iar toleranţa este singurul remediu pentru ea”[5] sau dacă, pentru Helen Keller[6], „consecinţa supremă a educaţiei este toleranţa”[7], pentru Dorothy L. Sayers[8] lucrurile se văd radical diferit, afirmând că „ceea ce pe pământ se numește toleranţă, în iad se numește disperare (…), păcatul care nu crede în nimic, (căruia) nu îi pasă de nimic, nu caută nimic, nu vrea să știe nimic (…), nu se bucură de nimic, nu urăște nimic, nu are niciun scop în nimic, trăiește pentru nimic și rămâne viu pentru că nu este ceva pentru care să merite să moară.”[9] Pe aceeași linie de gândire se plasează și opinia scriitorului G. K. Chesterton, care a spus: „Toleranţa este virtutea omului fără convingeri.”[10]

Scurtă istorie a toleranţei

Controversa despre cât de tolerantă sau intolerantă trebuie să fie o societate nu este una recentă. Din Antichitate și până astăzi, statele, fie păgâne, teocratice, creștine sau laice, au încercat să găsească o metodă de a supravieţui istoriei, pendulând între toleranţă și intoleranţă. Nu putem sintetiza întreaga istorie, dar putem să observăm câteva exemple care ne vor ajuta să înţelegem de ce o perspectivă corectă asupra toleranţei poate fi esenţială pentru societatea noastră.

Dr. Emily Katz Anhalt, profesor de limbi clasice și literatură clasică la Colegiul „Sarah Lawrence”, New York, consideră că „grecii antici erau deschiși la minte, fără a fi toleranţi”[11]. Argumentul ei se bazează pe faptul că, deși au fost dispuși să înveţe de la alţii și chiar din propriile greșeli – ceea ce i-a făcut până la urmă să creeze prima formă de democraţie –, grecii au continuat să aibă sclavi, să considere femeile inferioare bărbaţilor și să considere războiul ca primă opţiune de a-și rezolva neînţelegerile. Dar tăvălugul intoleranţei nu s-a oprit doar la aceste trei aspecte. Așa cum știm, populaţia Greciei antice nu a fost întotdeauna deschisă spre opiniile inovatoare ale unor filosofi, mai ales când acestea veneau în conflict cu concepţiile lor religioase. Socrate este doar un exemplu. El a fost condamnat la moarte de un juriu format din 501 cetăţeni atenieni, cei mai mulţi dintre ei fără alte funcţii sau poziţii importante, pentru vina de fi introdus „divinităţi noi”, nerecunoscute public, și pentru că a „corupt tinerii” să le accepte. Condamnarea lui vine însă în contextul Războiului Peloponezian, 431-404 î.Hr., câștigat de Sparta, un oraș-stat mult mai conservator și cu o guvernare mult mai autoritaristă decât Atena, ceea ce este posibil să îi fi făcut pe juraţi să considere că merită să fie și ei mai autoritari în propria ţară, dacă aceasta poate aduce apoi și succesul militar. Paul Cartlege, profesor la Universitatea Cambridge, afirmă corect că „procesul lui Socrate și deznodământul său ar trebui să ne reamintească faptul că Atena democratică, în ciuda faptului că a fost o societate relativ deschisă, nu era nicidecum un paradis liberal al toleranţei religioase”[12].

Odată cu extinderea impresionată a Imperiului Roman, acesta a inclus tot mai multe grupuri de populaţie cu limbi, culturi și religii total diferite. Dacă limba latină și cultura latină – cu foarte multe elemente preluate din cultura greacă – au reușit să se impună rapid în cele mai multe părţi ale imperiului, religia a fost un domeniu destul de sensibil și unul în care romanii au ales să fie mult mai toleranţi decât în alte privinţe. Iniţial, singurele religii interzise au fost cele care cereau sacrificii umane și cele care erau ostile statului. Cultul împăratului și participarea la sărbătorile zeilor oficiali erau preţul pe care popoarele cucerite trebuiau să îl plătească pentru ca propria religie să fie tolerată de autorităţile romane. Doar că o religie monoteistă nu se putea încadra în tiparul acesta. Deși au fost mereu controverse între romani și evrei pe subiectul religiei, romanii au acceptat până la urmă ca evreii să nu participe la cultul împăratului și, mai mult chiar, pentru o vreme, să asigure din bugetul de stat jertfele pentru templul din Ierusalim. Creștinii însă nu au reușit să fie la fel de influenţi ca evreii și să se bucure de avantajul de a fi toleraţi – persecuţiile anticreștine din primele secole fiind de o violenţă și de o cruzime șocante în raport cu toleranţa pe care romanii o aveau faţă de orice alte forme de religie.

Edictul de toleranţă al împăraţilor Constantin și Licinius, din anul 313, cunoscut și ca Edictul de la Milano, le garanta în sfârșit creștinilor libertatea de a se închina așa cum considerau ei, fără a mai fi persecutaţi sau urmăriţi de autorităţi.

Surprinzător însă, aceeași biserică – persecutată în primele secole – a ajuns câteva sute de ani mai târziu să fie aceea care a pornit un război nu doar apologetic, ci și militar faţă de cei care nu împărtășeau toate convingerile sale teologice. Așa s-au născut Inchiziţia și cruciadele, dar și multe alte forme de intoleranţă bazate exclusiv pe convingerea că unii nu au voie să creadă altfel decât le este îngăduit. Din păcate, nici chiar după Reforma protestantă, statele sau orașele care au îmbrăţișat-o nu au știut unde să pună graniţa între toleranţă și intoleranţă, persecutându-i pe membrii grupărilor reformei radicale într-o manieră antagonică cu dragostea și cu harul predicat de la amvoanele lor.

Nu considerăm că întreaga istorie a creștinismului a fost o istorie a intoleranţei și a urii, dar nu putem să nu observăm că uneori chiar celor ce propovăduiau dragostea și erau gata poate să își dea viaţa pentru fraţii lor le era greu să arate aceeași dragoste faţă de cei care nu le împărtășeau convingerile teologice. Și nu vorbim aici de intoleranţă faţă de cei care înfăptuiau lucruri abominabile, ci faţă de cei care credeau în același Dumnezeu, dar într-un mod diferit.

În islam, lucrurile par complet diferite, dacă ne informăm doar de pe site-urile islamice. Astfel, aflăm că „toleranţa este principiul de bază al islamului. Este o datorie morală și religioasă. (…) Înseamnă că opiniile cuiva nu trebuie impuse altuia. (…) Islamul este religia milei și bunătăţii, a toleranţei și a slujirii.”[13] Mai mult chiar, Coranul afirmă: „Voi aveţi religia voastră, iar eu am religia mea!”[14] Sau, în sura 2, versetul 256: „Nu este silire la credinţă!”[15] Cel mai frecvent citat exemplu în susţinerea acestor idei este chiar cel al lui Mahomed, care i-a protejat pe evrei și i-a numit „poporul Cărţii.” Dincolo însă de aceste afirmaţii, nu putem să nu observăm că trecerea unui islamic de la „credinţa mea” la „credinţa voastră” este un păcat de moarte, o faptă pentru care tradiţia – uneori mai puternică decât textul sacru al Coranului – le cere membrilor familiei să-l ucidă pe cel devenit astfel „necredincios”. Din păcate, nesfârșitele controverse dintre sunniţi și șiiţi, plătite cu vieţile foarte multor oameni doar în ultimii ani, arată că uneori nu e suficient un text corect, dacă el rămâne doar la nivel teoretic și dacă tradiţia interpretării lui este mai puternică decât mesajul său direct. Dar nu se poate nega nici faptul că, în anumite perioade istorice, ţările islamice au manifestat un spirit de toleranţă demn de a fi copiat de ţările creștine. Într-un articol din The Economist se afirmă în mod deschis: „În secolul al XIX-lea, otomanii erau de departe mult mai ospitalieri faţă de minorităţile religioase decât restul Europei.”[16]

Toleranţa și morala creștină

Marele filosof și om politic englez John Locke a scris în 1689 eseul său celebru „Scrisoare despre toleranţă”, în care afirma: „Toleranţa este caracteristica principală și cea mai importantă a adevăratei biserici.”[17] Este uimitoare grija pe care Dumnezeu o avea în Vechiul Testament pentru drepturile străinilor. Mai mult chiar, în ciuda faptului că Dumnezeu îl alege pe Avraam, observăm în Scripturi prezentarea pozitivă a unor persoane care nu făceau parte din familia acestuia și care au manifestat o credinţă demnă de a fi lăudată de Dumnezeu, uneori în ciuda unui trecut sau a unei descendenţe care le dezavantaja. Dumnezeul lui Israel este Cel care Se preocupă de popoarele din jur, le trimite profeţii, le vorbește uneori direct, alteori prin profeţii Săi – totul pentru ca și ele să Îl poată cunoaște. Planul lui Dumnezeu din Vechiul Testament era ca Israel să poată fi un exemplu de credinţă, înţelepciune și prosperitate în așa fel încât mai multe popoare să spună: „Vrem să mergem cu voi, căci am auzit că Dumnezeu este cu voi.”[18] Cei care văd în Vechiul Testament un Dumnezeu intolerant ignoră, cu bună știinţă, harul, mesajele repetate de îndemn la pocăinţă și întoarcere, răbdarea și dragostea pe care Dumnezeu le demonstrează în felul Său de a lucra cu oamenii. Tocmai pentru că El este autorul Binelui și tocmai pentru că știe efectele devastatoare ale răului, alege să îi pună capăt, pentru a nu strica armonia și fericirea celorlalte fiinţe din univers. La urma urmei, cei care aleg altceva decât voinţa Sa descoperită trebuie să își asume și consecinţele alegerilor lor. Dar să nu uităm că, și atunci când ne lasă să suportăm consecinţele alegerilor noastre greșite, înainte de acesta El ne dă suficient timp ca să decidem ce vrem să facem cu viaţa și destinul nostru.

Toleranţa și lumea de astăzi

Peter Garnsey, profesor emerit la Jesus College din cadrul Universităţii Cambridge, afirma, lămurind destul de mult conceptul modern al toleranţei, că ea „presupune dezaprobare împreună cu refuzul de a acţiona împotriva celor priviţi cu rezerve în raport cu anumite principii morale sau politice. Toleranţa este un concept activ, care nu trebuie confundat cu indiferenţa, apatia sau acceptarea pasivă. (…) Toleranţa implică un anumit nivel de acceptare și un anumit nivel de dezaprobare.”[19]

Oamenii sunt atât de diferiţi încât, fără un exerciţiu voluntar de acceptare a diferenţelor dintre noi, omenirea nu ar putea exista. Chiar dacă societăţile umane par a fi atrase mai mult spre modelele de uniformizare socială decât spre toleranţă și acceptarea celuilalt, credem că dezideratul acceptării celuilalt și al dreptului la o conștiinţă liberă trebuie apărat și susţinut. Iar trecutul și chiar prezentul nu ne încurajează să credem că lucrurile merg de la sine în direcţia cea bună. Dimpotrivă, drumul libertăţii este presărat cu neașteptat de multă suferinţă și intoleranţă, uneori ascunse în metafore ale libertăţii și egalităţii. Înţeleasă în felul acesta, toleranţa nu ne face pasivi, ci implicaţi în fericirea și bunăstarea celuilalt, ne obligă să ne exprimăm dezaprobarea, dar să preţuim omul dincolo de ideile sale sau de tradiţia din care vine.

Totuși credem că orice definiţie a toleranţei în afara modelului hristic este săracă și incompletă. Un Model care se pleacă și astăzi să scrie pe nisipul vremii cuvinte care pot domoli inimi și pot deschide perspective de iertare și har pentru toţi cei ce au răbdarea să le vadă și să le ia în serios. El nu este indiferent și nici pasiv la neputinţele noastre, ci Unul care „zilnic ne poartă povara”[20]. „Nici Eu nu te osândesc, du-te și să nu mai păcătuiești”[21] nu este un simplu edict de toleranţă, ci ceva cu mult mai mult, este un edict de libertate și de dragoste. O poruncă. Veșnică!

Footnotes
[1]„«„Falsificarea omului prin ideologie” – emisiune cu Vasile Bănescu și Sorin Lavric», 28 mar. 2018, http://corortodox.blogspot.com/2018/03/falsificarea-omului-prin-ideologie.html?m=1 ”.
[2]„Billy Graham, «The Sin of Tolerance», în Christianity Today, https://www.christianitytoday.com/ct/2018/billy-graham/graham-sermon-sin-of-tolerance.html ”.
[3]„ John Bingham, «Young people less tolerant and more ignorant of other religions, poll suggests», 9 iun. 2012, telegraph.co.uk”.
[4]„Obișnuinţa organismului de a suporta anumite medicamente sau abaterea admisă de la dimensiunea, greutatea, calitatea etc. prevăzută pentru un anumit produs (vezi DEX).”
[5]„Voltaire, în Philosophical Dictionary, vezi https://www.goodreads.com/quotes/tag/tolerance?page=2 ”.
[6]„Scriitoare și activistă americană pentru drepturile omului, prima femeie surdă și oarbă care a obţinut o diplomă universitară în Statele Unite.”
[7]„Vezi https://www.brainyquote.com/quotes/helen_keller_133850 ”.
[8]„Autoare engleză de romane poliţiste.”
[9]„G. K. Chesterton, https://www.goodreads.com/quotes/137335-tolerance-is-the-virtue-of-the-man-without-convictions ”.
[10]„Vezi nota 1.”
[11]„Emily Katz Anhalt, «The Limits of Tolerance», 15 aug. 2017, https://yalebooksblog.co.uk/2017/09/28/the-limits-of-tolerance/ ”.
[12]„Paul Cartledge, «Greece: Birthplace of the modern world?», 7 nov. 2010, theguardian.com ”.
[13]„«Tolerance in Islam|Quranic Verses and Adadith on Tolerance», 10 ian. 2018, http://www.quranreading.com/blog/tolerance-in-islam-quranic-verses-and-ahadith-on-tolerance/ ”.
[14]„Coran, sura 109:6 (din redarea Coranului în limba română de la http://ar.islamway.net/ SF/quran/data/The_Holy_Quran_Romanian.pdf)”.
[15]„Coran, 2:256 (din redarea Coranului în limba română de la http://ar.islamway.net/ SF/quran/data/The_Holy_Quran_Romanian.pdf)”.
[16]„ «The discovery of tolerance», 13 dec. 2007, economist.com”.
[17]„John Locke, «A Letter Concerning Tolerance», https://www.constitution.org/jl/tolerati.htm ”.
[18]„Zaharia 8:23.”
[19]„Peter Garnsey, «Religious Toleration in Classical Antiquity», în seria «Studies in Church History», vol. 21, Persecution and Toleration, Oxford, 1984, p. 1-27.”
[20]„Psalmi 68:19.”
[21]„Ioan 8:11.”

„«„Falsificarea omului prin ideologie” – emisiune cu Vasile Bănescu și Sorin Lavric», 28 mar. 2018, http://corortodox.blogspot.com/2018/03/falsificarea-omului-prin-ideologie.html?m=1 ”.
„Billy Graham, «The Sin of Tolerance», în Christianity Today, https://www.christianitytoday.com/ct/2018/billy-graham/graham-sermon-sin-of-tolerance.html ”.
„ John Bingham, «Young people less tolerant and more ignorant of other religions, poll suggests», 9 iun. 2012, telegraph.co.uk”.
„Obișnuinţa organismului de a suporta anumite medicamente sau abaterea admisă de la dimensiunea, greutatea, calitatea etc. prevăzută pentru un anumit produs (vezi DEX).”
„Voltaire, în Philosophical Dictionary, vezi https://www.goodreads.com/quotes/tag/tolerance?page=2 ”.
„Scriitoare și activistă americană pentru drepturile omului, prima femeie surdă și oarbă care a obţinut o diplomă universitară în Statele Unite.”
„Autoare engleză de romane poliţiste.”
„Vezi nota 1.”
„Emily Katz Anhalt, «The Limits of Tolerance», 15 aug. 2017, https://yalebooksblog.co.uk/2017/09/28/the-limits-of-tolerance/ ”.
„Paul Cartledge, «Greece: Birthplace of the modern world?», 7 nov. 2010, theguardian.com ”.
„«Tolerance in Islam|Quranic Verses and Adadith on Tolerance», 10 ian. 2018, http://www.quranreading.com/blog/tolerance-in-islam-quranic-verses-and-ahadith-on-tolerance/ ”.
„Coran, sura 109:6 (din redarea Coranului în limba română de la http://ar.islamway.net/ SF/quran/data/The_Holy_Quran_Romanian.pdf)”.
„Coran, 2:256 (din redarea Coranului în limba română de la http://ar.islamway.net/ SF/quran/data/The_Holy_Quran_Romanian.pdf)”.
„ «The discovery of tolerance», 13 dec. 2007, economist.com”.
„John Locke, «A Letter Concerning Tolerance», https://www.constitution.org/jl/tolerati.htm ”.
„Zaharia 8:23.”
„Peter Garnsey, «Religious Toleration in Classical Antiquity», în seria «Studies in Church History», vol. 21, Persecution and Toleration, Oxford, 1984, p. 1-27.”
„Psalmi 68:19.”
„Ioan 8:11.”

Ai mai putea citi si aceste materiale:

Frate de sânge cu Iuda Iscarioteanul

  „Poate orb pe orb să călăuzească? Nu vor cădea amândoi în groapă? Nu este ucenic mai presus decât învăţătorul său; dar orice ucenic desăvârşit va fi ca învăţătorul său.” (Luca 6:39) Este Vinerea Mare. Cu peste 2.000 de ani în urmă, un om a luat o decizie în inima sa, care avea să schimbe cursul istoriei, atât a umanităţii, cât și a istoriei sale personale. „Ești o Iudă!” i se spune astăzi celui care repetă greșelile strămoșului său din Israelul antic. Iuda Iscarioteanul, căci despre el vorbim, reprezentant al tipologiei isteţului subversiv și trădător, este condamnat pe vecie să sufere oprobriul istoriei pentru oricât ar ţine ea. Portretul său a părăsit cercul credincioșilor și a intrat în mentalul colectiv, unde nimeni nu caută să îl înţeleagă deplin. Ideea că am putea împărţi trăsături de caracter cu acest personaj care L-a trădat pe Iisus nu încape în imaginaţia colectivă. Nimeni nu vrea să fie ca el sau să aibă prieteni ca el. Cu toate acestea, „umanitatea sa era perfect autentică și este absolut identică cu a noastră, (…) iar personalitatea sa relevă o condiţie mentală foarte similară conștiinţei obișnuite a oamenilor de azi”, apreciază profesorul Uraguchi, de la Universitatea de…

Semnele Timpului.ro