Fariseul și vameșul

Devoțional zilnic 30 aprilie 2019

Fariseul stătea în picioare și a început să se roage în sine astfel: „Dumnezeule, Îți mulțumesc că nu sunt ca ceilalți oameni… sau chiar ca vameșul acesta.” (Luca 18:11; citiți v. 9-14)

Acești bărbați sunt prezentați amândoi ca având același loc pentru rugăciune. Amândoi au venit să se întâlnească cu Dumnezeu. Însă ce contrast era între ei! Unul era plin de laudă de sine. Și-o etala, și-o expunea, vorbea de ea în rugăciune; celălalt era pe deplin conștient de nimicnicia lui. Fariseul se credea neprihănit în fața lui Dumnezeu, desigur după propria evaluare. Vameșul, în schimb, în umilința sa, nu se considera vrednic de îndurarea sau aprobarea lui Dumnezeu.

Vameșul nu îndrăznea nici măcar ochii să și-i ridice spre cer, ci se bătea în piept și zicea: „Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul.” Cel care cercetează inimile a privit jos, la amândoi, și a examinat fiecare rugăciune. El nu a privit la înfățișarea exterioară; El nu judecă așa cum judecă oamenii. El nu ne evaluează în funcție de rangul pe care-l avem, de talente, de educație sau poziție… El a văzut că fariseul era plin de sine și se autoîndreptățea, și în dreptul numelui său s-a dat sentința: „Cântărit în cumpănă și… găsit prea ușor.”

Maiestatea cerurilor S-a umilit și a renunțat la cea mai înaltă autoritate, din poziția unuia egal cu Dumnezeu pentru cea mai umilă, cea a unui slujitor. Meseria Sa era cea de tâmplar, El a lucrat cu mâinile Lui pentru a-Și face partea la susținerea familiei. Umilința Sa nu consta într-o subestimare a caracterului și însușirilor Sale, ci în faptul că S-a înjosit pe Sine pentru omenirea căzută, pentru a-i putea înălța pe oameni la o viață mai nobilă.

Persoana care nu este mândră, nu este fățarnică, nu se încrede în sine, ci se încrede în Dumnezeu cu o credință umilă este cel mai aproape de Dumnezeu și cea mai onorată de El.

Mândria și îngâmfarea, când sunt comparate cu umilința și blândețea, denotă cu adevărat slăbiciune. Tocmai blândețea Mântuitorului nostru și gesturile Sale simple și modeste au fost cele care L-au făcut să cucerească inimile oamenilor. (…)

Dumnezeu privește din ceruri cu plăcere la aceia care se încred în El și care au simțământul deplin al dependenței lor de El. Unora ca aceștia Îi face plăcere să le dea când Îi cer. „Căci El a potolit setea sufletului însetat și a umplut de bunătăți sufletul flămând.” – Signs of the Times, 21 octombrie 1897

Ai mai putea citi si aceste materiale:

Frate de sânge cu Iuda Iscarioteanul

  „Poate orb pe orb să călăuzească? Nu vor cădea amândoi în groapă? Nu este ucenic mai presus decât învăţătorul său; dar orice ucenic desăvârşit va fi ca învăţătorul său.” (Luca 6:39) Este Vinerea Mare. Cu peste 2.000 de ani în urmă, un om a luat o decizie în inima sa, care avea să schimbe cursul istoriei, atât a umanităţii, cât și a istoriei sale personale. „Ești o Iudă!” i se spune astăzi celui care repetă greșelile strămoșului său din Israelul antic. Iuda Iscarioteanul, căci despre el vorbim, reprezentant al tipologiei isteţului subversiv și trădător, este condamnat pe vecie să sufere oprobriul istoriei pentru oricât ar ţine ea. Portretul său a părăsit cercul credincioșilor și a intrat în mentalul colectiv, unde nimeni nu caută să îl înţeleagă deplin. Ideea că am putea împărţi trăsături de caracter cu acest personaj care L-a trădat pe Iisus nu încape în imaginaţia colectivă. Nimeni nu vrea să fie ca el sau să aibă prieteni ca el. Cu toate acestea, „umanitatea sa era perfect autentică și este absolut identică cu a noastră, (…) iar personalitatea sa relevă o condiţie mentală foarte similară conștiinţei obișnuite a oamenilor de azi”, apreciază profesorul Uraguchi, de la Universitatea de…

Semnele Timpului.ro