Găsirea echilibrului

Devoțional zilnic 13 ianuarie 2020

Poate o femeie să uite copilul pe care-l alăptează şi să n-aibă milă de rodul pântecelui ei? Dar chiar dacă l-ar uita, totuşi Eu nu te voi uita cu niciun chip. Isaia 49:15

Cea mai dureroasă lecţie pe care am învăţat-o vreodată a fost să găsesc echilibrul între copilul cu o voinţă puternică şi copilul cu o inimă delicată. Nevoia de atenţie a copilului ambiţios poate deseori eclipsa nevoia copilului înţelegător. Din păcate, de multe ori daunele se pot observa doar în momentul în care este prea târziu.

Pe la sfârşitul verii când copiii mei aveau şase şi, respectiv, patru ani, mi-am dat într-un final seama cât de grave deveniseră lucrurile. Ne bucuram, acasă la bunica, de o după-amiază de bălăceală când am realizat că cineva lipsea. Băiatul mai mic se retrăsese, neobservat, într-un colţ al curţii şi stătea singur şi tăcut. I-am lăsat sora gălăgioasă să se joace în piscină şi am mers în locul umbrit de un stejar. „Ce s-a întâmplat, dragule?” l-am întrebat.

Niciun răspuns. A stat neclintit încă un moment, apoi şi-a luat jucăria din cauciuc, pe care o numise în mod creativ „Şarpe”, şi a început să îi vorbească. Nu a schiţat niciun indiciu că m-ar fi auzit. Pentru că nu voia să vorbească cu mine, m-am prefăcut că eram şarpele. I s-a luminat faţa şi a discutat fericit cu şarpele. Conversaţia mi-a frânt inima în două. Am realizat că, în casa lui zgomotoasă, a renunţat la dorinţa de a fi auzit şi s-a refugiat vorbind cu obiecte neînsufleţite pentru a-şi satisface nevoia de atenţie.

M-am simţit cea mai cumplită fiinţă umană de pe planetă pentru că îngăduisem să se întâmple aşa ceva. A durat foarte mult timp şi a fost nevoie de foarte mult efort ca să înceapă din nou să îmi răspundă. Lecţia pe care am învăţat-o din această întâmplare a fost să fiu mereu atentă. În timp ce un copil îţi acaparează atenţia, altul poate are nevoie mai mare de ea.

Tată drag, Îţi mulţumim pentru dragostea Ta statornică! Îţi mulţumim pentru că eşti părintele perfect! Iartă-ne eşecurile! Deschide-ne ochii la aceia care nu au curajul sau abilitatea de a ne atenţiona cu privire la nevoile lor!


Carey Pearson

Ai mai putea citi si aceste materiale:

Frate de sânge cu Iuda Iscarioteanul

  „Poate orb pe orb să călăuzească? Nu vor cădea amândoi în groapă? Nu este ucenic mai presus decât învăţătorul său; dar orice ucenic desăvârşit va fi ca învăţătorul său.” (Luca 6:39) Este Vinerea Mare. Cu peste 2.000 de ani în urmă, un om a luat o decizie în inima sa, care avea să schimbe cursul istoriei, atât a umanităţii, cât și a istoriei sale personale. „Ești o Iudă!” i se spune astăzi celui care repetă greșelile strămoșului său din Israelul antic. Iuda Iscarioteanul, căci despre el vorbim, reprezentant al tipologiei isteţului subversiv și trădător, este condamnat pe vecie să sufere oprobriul istoriei pentru oricât ar ţine ea. Portretul său a părăsit cercul credincioșilor și a intrat în mentalul colectiv, unde nimeni nu caută să îl înţeleagă deplin. Ideea că am putea împărţi trăsături de caracter cu acest personaj care L-a trădat pe Iisus nu încape în imaginaţia colectivă. Nimeni nu vrea să fie ca el sau să aibă prieteni ca el. Cu toate acestea, „umanitatea sa era perfect autentică și este absolut identică cu a noastră, (…) iar personalitatea sa relevă o condiţie mentală foarte similară conștiinţei obișnuite a oamenilor de azi”, apreciază profesorul Uraguchi, de la Universitatea de…

Semnele Timpului.ro