Iadul nu durează pentru totdeauna

semneletimpului.ro 3 septembrie 2019

„El va șterge orice lacrimă din ochii lor. Și moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut.” (Apocalipsa 21:4)

Când Eliezer Wiesel avea 14 ani, cea mai mare tristeţe a lui era dărâmarea Templului din Ierusalim, pe care o plângea nopţile, în timp ce se ruga. Iar cea mai mare preocupare a lui era să găsească un kabbalist bun, în Sighetul natal, care să îl iniţieze în tainele misticismului. Așa se face că, între cei peste 10.000 de evrei care locuiau în zonă în acea perioadă, nu a găsit pe niciunul dispus să-l înveţe, în afară de intendentul sinagogii, Moshe. Dialogurile lor îi străpungeau adolescentului mintea, dându-i numeroase ocazii în care să își cerceteze sufletul. Era convins că Moshe va fi cel care îl va ajuta să pătrundă eternitatea. Așa că, în ziua în care a trebuit să își ia la revedere de la el, a plâns amar pe peronul gării din care aveau să plece, nu se știa unde, evreii străini, printre care se număra și Moshe. „Așa-i în război”

Lumea îl asculta ca pe un nebun și nu l-a crezut nimeni. Nici măcar Elie. Cum să crezi că ar putea exista așa ceva în secolul al XX-lea?

Luni mai târziu, pe neașteptate, Moshe a revenit în sânul comunităţii din Sighetu Marmaţiei (jud. Maramureș) cu o poveste extrem de bizară. Le spunea tuturor, „cu lacrimi ca de ceară alunecându-i pe obraji”, că a scăpat din ghearele morţii printr-o minune. Că, la oprirea trenului, soldaţii care îi deportaseră pe evreii străini îi puneau să sape gropi, pentru ca, mai apoi, să îi împuște și ei să cadă direct în ele, ca gunoiul. Îl împușcaseră și pe el, dar l-au nimerit în picior și, prefăcându-se mort peste cadavrele colegilor lui de drum, a reușit să scape. Cu ochii goliţi de bucuria pe care o avea altădată, Moshe mergea din casă în casă povestindu-le evreilor ororile pe care le văzuse. Nu mai vorbea despre Dumnezeu, nici despre Kabbala, ci despre o fetiţă care a agonizat trei zile înainte să moară și despre un tată care și-a implorat călăii să fie ucis înainte de a-și vedea copiii împușcaţi. Lumea îl asculta ca pe un nebun și nu l-a crezut nimeni. Nici măcar Elie. Cum să crezi că ar putea exista așa ceva în secolul al XX-lea? La 15 ani, Eliezer Wiesel avea să trăiască pe propria piele toate ororile de care nu-și imaginase că ar fi capabilă lumea lui.

Elie Wiesel este unul dintre cei mai cunoscuţi supravieţuitori de la Auschwitz. Iar amintirile lui, cuprinse în volume apreciate la scară internaţională, sunt considerate fundamentale pentru ceea ce se știe astăzi despre Holocaust. Însă, pentru o perioadă, Elie Wiesel a împărtășit soarta bunului său prieten Moshe, când, eliberat din lagărele morţii, a descoperit o lume politicoasă, însă indiferentă la experienţa lui. Convins de scriitorul François Mauriac să își valorifice istoria personală într-un mesaj împotriva violenţei, Wiesel a acceptat să își scrie memoriile, dar a constatat că, „în ciuda recenziilor copleșitor de favorabile, cartea s-a vândut prost. Subiectul era considerat morbid și nu interesa pe nimeni.”

În prefaţa cărţii autobiografice „Noaptea”, Wiesel mărturisea că, dacă vreunui rabin îi venea ideea de a menţiona în vreo predică volumul lui, imediat se găseau enoriași care să îl critice la final că „îi încarcă pe copii cu povara amintirilor triste ale evreilor”. În timp însă, lucrurile s-au schimbat, Wiesel a fost distins cu Premiul Nobel pentru Pace în anul 1986 și numit de comitetul norvegian „un mesager pentru lume”. Wiesel a devenit o emblemă a luptei contra violenţei de orice fel, asumându-și sarcina de a împiedica uitarea să permită repetarea istoriei. La 2 iulie 2016, Wiesel s-a stins din viaţă, lăsând omenirii apelul de a nu fi indiferentă la suferinţa niciunui om, oricât de insignifiant ar putea părea el. Și, deși unii i-au reproșat că, spre finalul vieţii, a luat nejustificat apărarea Israelului, legitimând intervenţiile israeliene armate în Gaza, nimic nu poate anula relevanţa campaniilor sale publice în favoarea victimelor dictaturilor din Africa de Sud și din Nicaragua, precum și a mesajelor de conștientizare cu privire la genocidul din Sudan ori a recunoașterii publice a genocidului armean, din 1915. Moștenirea lui Wiesel a rămas demnă de cuvintele pe care le-a săpat prin cărţile lui în memoria colectivă: „Antonimul iubirii nu este ura, ci indiferenţa.”

Nici măcar soţia lui nu a știut că este căsătorită cu un erou, până când nu a descoperit în podul casei un caiet cu șiruri lungi de nume.

Întâmplarea face ca, tot la început de iulie, însă în anul 2015, chiar pe 1 iulie, să se stingă din viaţă o altă făclie a luptei împotriva indiferenţei: Nicholas Winton. Considerat un Schindler al Marii Britanii, Nicholas Winton a salvat de la moarte sigură nu mai puţin de 669 de copii, majoritatea evrei, organizând așa-numitul Kindertransport (transport de copii). Astfel a plasat sute de micuţi evrei ameninţaţi de deportare în familii-surogat. Profitând de o prevedere legislativă a Marii Britanii, care permitea accesul minorilor evrei în ţară, cu unica cerinţă ca aceștia să aibă o sumă de bani la dispoziţie, Winton a coordonat o reţea întreagă de adopţii internaţionale, în timp ce se afla într-un hotel din Praga. Potrivit unor estimări BBC, Winton ar fi organizat nu mai puţin de șapte trenuri cu refugiaţi-copii. Unii dintre aceștia au reușit să fie reuniţi cu părinţii lor care au supravieţuit războiului. Alţii, în schimb, au rămas doar cu vreun obiect-amintire din viaţa alături de părinţii naturali. Sau doar cu viaţa. Când s-a reîntors în Anglia, Winton n-a spus nimănui despre ce făcuse în Praga. Nici măcar soţia lui nu a știut că este căsătorită cu un erou, până când nu a descoperit în podul casei un caiet cu șiruri lungi de nume. Așa a aflat întreaga istorie și așa a aflat-o și lumea. O emisiune televizată realizată la scurt timp după această descoperire i-a pregătit o surpriză de proporţii lui Nicholas Winton. Realizatorii au reușit, pe baza caietelor, să identifice câteva zeci din sutele de copii pe care îi salvase și să îi aducă în studioul TV. Invitat și el, fără să știe de ce, în platoul de filmare, Winton nu și-a putut opri câteva lacrimi discrete atunci când a văzut câte persoane se ridică de pe scaun la invitaţia moderatoarei: „Îi rog pe toţi aceia dintre dumneavoastră care îi datorează viaţa lui Nicholas Winton să se ridice.”

Nimic cu adevărat nou sub soare

În ciuda unor voci marginale care încă încearcă să îl nege, Holocaustul este incontestabil o parte a memoriei noastre colective. Istoria întunecată a nazismului se predă în școli întotdeauna cu apelul la neuitare. Totuși de reţinut este și că, tocmai în perioada în care lumea începea să se deschidă discuţiei despre ce a însemnat Holocaustul pentru Europa, comunismul care îmbrăţișase salvator multe dintre ţările continentului, imediat după ieșirea din cel de-al Doilea Război Mondial, începuse să macine în ascuns societatea. Și, din nou, aceeași atitudine de superioritate ca a naziștilor era manifestată de data aceasta nu de un popor contra altui popor, ci de un sistem împotriva poporului pe care îl conducea. În timp ce omenirea se străduia să înveţe lecţiile omeniei, comunismul semăna aceeași indiferenţă faţă de om, aceeași manipulare și aceeași judecată cantitativă pe care o manifestase și nazismul.

Câţi au avut curajul să meargă contra curentului acţionând altfel decât dorea sistemul? În 2006, filmul german „Viaţa altor oameni” spunea istoria unui ofiţer Stasi desemnat să asculte și să toarne eventualele derapaje politice ale unui dramaturg a cărui singură greșeală era că se căsătorise cu o actriţă care îi picase cu tronc unui ministru. Ofiţerul, extrem de loial sistemului, fără ca acest lucru să-i facă câtuși de puţin plăcere, descoperă încrengătura neetică de la baza misiunii sale și, prin toate mijloacele pe care le are la dispoziţie, îl salvează pe dramaturg. În urma acestui proces, ofiţerul este retrogradat drastic și petrece ultimii ani de dinaintea căderii comunismului într-un beci fără ferestre, desfăcând la aburi corespondenţă, în folosul poliţiei secrete germane. Și, deși i-a salvat viaţa, ofiţerul avea să nu îl cunoască niciodată personal pe dramaturg.

Aclamat pentru acurateţea cu care a redat atmosfera Germaniei de Est, filmul a fost distins cu un Oscar pentru cel mai bun film străin, în 2006. Însă acurateţea lui istorică se oprește aici. Ofiţerul din rolul principal nu a existat niciodată, iar istoricul german Manfred Wilke spunea chiar că, deși au existat câţiva angajaţi ai poliţiei secrete germane „convertiţi” împotriva sistemului, aceștia au fost motivaţi nu de etică, ci de faptul că, într-un fel sau altul, le fusese limitată puterea de influenţă.[2]

Distanţarea temporală de evenimente pare din nou că ne detașează de astfel de comportamente. Astăzi empatizăm puternic cu cei care au avut de suferit din pricina dezumanizării turnătorilor lor. De aceea povestea lui Vasile Gavrilescu, disidentul turnat timp de 20 ani de propria soţie, încă ne mișcă și impresionează chiar și publicuri de alte naţionalităţi. Privim în trecut și ne flatăm cu ideea că generaţiile de astăzi nu l-ar putea repeta. Și, într-un fel, așa este. Nu vom putea niciodată repeta greșelile trecutului, însă este foarte probabil că vom repune în scenă aceleași greșeli într-un decor nou. Pentru că, dacă suntem onești cu istoria, constatăm că în profunzimea detaliilor oripilante ale fiecărei tragedii, stau niște atomi nealteraţi de istorie. Unul dintre aceștia este tăcerea derutantă și complice în faţa durerii altor oameni.

„Cum era posibil ca bărbaţi, femei și copii să fie arși, iar lumea să tacă? Nu. Toate acestea nu puteau fi adevărate”[3], scria Elie Wiesel. De aceea scriitorul nu a mai tăcut toată viaţa. Însă tot el recunoștea cu apăsare că „cei care au tăcut ieri vor tăcea și mâine”. Și vedem lucrul acesta azi. Spre deosebire de cei care au trăit epoca celui de-al Doilea Război Mondial sau perioada comunistă, generaţiile de astăzi ar trebui să fi moștenit conștienţa faptului că omul este capabil de un egoism atroce și de o violenţă iraţională dezgustătoare. (Doar nu putem vorbi de uitare la doar 71 de ani de la finalizarea războiului și de-abia la 27 de ani de la căderea comunismului…) Cu toate acestea, actualitatea mustește de ipocrizia uitării și a indiferenţei.

La fel ca ofiţerii politicoși cu cei apropiaţi, iubitori cu familiile lor, amatori de muzică și pictură, dar subumani faţă de inamicii regimului, și publicul de azi își consumă bunătatea, empatia și solidaritatea cu cei „din familie” și formează un zid implacabil din spinările pe care le întorc societăţilor vulnerabile. Așa se explică de ce atacul terorist cel mai tragic condus de SI, petrecut la începutul lunii iulie la Bagdad, nu a scos în stradă lideri politici ţinându-se de mână, așa cum s-a întâmplat după atacurile de la Paris. Cei care au tăcut ieri tac și astăzi, deși 250 de persoane și-au pierdut viaţa în explozia al cărei bilanţ este comparabil doar cu atacurile întreprinse de armata SUA în Irak în 2003.

Înecat în marea de informaţii de nimic care circulă în toată presa, publicul larg nu observă că, în timp ce aproape că s-ar mândri cu umilinţa lui, civilizaţia pașnică de care aparţine nu promovează cu adevărat pacea în lume, ci închide din nou ochii, mai vinovat chiar decât în trecut, în faţa persecuţiilor care se petrec în locuri „neimportante”. Vezi Africa de Nord, Orientul Mijlociu, Coreea de Nord. Și așa arătăm încă o dată, cum spunea scriitorul François Mauriac, că, de fapt, „noi nu cunoaștem valoarea nici măcar a unei singure picături de sânge, a unei singure lacrimi”. Pentru că, dacă am cunoaște-o, am ști că preţul lor e universal și permanent. Sau, ca niște creștini ce suntem, ne-am aminti că Singurul care are dreptul să cântărească un preţ pentru viaţă este Cel care a dat-o. Și că singura dată când Iisus a cântărit comparativ, a făcut-o doar ca să pună viaţa noastră mai presus de viaţa Lui. Niciodată invers.

Epilog

„Ajutaţi-vă unii pe alţii. Iadul nu durează pentru totdeauna.” Așa le-a spus șeful de baracă lui Elie Wiesel și camarazilor deţinuţi, iar Elie le-a considerat primele cuvinte umane auzite de la deportarea în lagăr. E drept, nu? – dacă gândim aceste cuvinte în contextul discuţiei de faţă – iadul nu durează veșnic, ci doar atâta cât îl facem noi să dureze.

Footnotes
[1]Elie Wiesel, Noaptea, Ed. Corint, București, 2012.
[2]„Manfred Wilke, «Fiktion oder erlebte Geschichte? Zur Frage der Glaubwürdigkeit des Films Das Leben der Anderen», German Studies Review, Jg. 31, 2008, nr. 3”.
[3]„Elie Wiesel, op. cit.”

Wiesel, Elie, Noaptea, Ed. Corint, București, 2012.
„Manfred Wilke, «Fiktion oder erlebte Geschichte? Zur Frage der Glaubwürdigkeit des Films Das Leben der Anderen», German Studies Review, Jg. 31, 2008, nr. 3”.
„Elie Wiesel, op. cit.”

Ai mai putea citi si aceste materiale:

Frate de sânge cu Iuda Iscarioteanul

  „Poate orb pe orb să călăuzească? Nu vor cădea amândoi în groapă? Nu este ucenic mai presus decât învăţătorul său; dar orice ucenic desăvârşit va fi ca învăţătorul său.” (Luca 6:39) Este Vinerea Mare. Cu peste 2.000 de ani în urmă, un om a luat o decizie în inima sa, care avea să schimbe cursul istoriei, atât a umanităţii, cât și a istoriei sale personale. „Ești o Iudă!” i se spune astăzi celui care repetă greșelile strămoșului său din Israelul antic. Iuda Iscarioteanul, căci despre el vorbim, reprezentant al tipologiei isteţului subversiv și trădător, este condamnat pe vecie să sufere oprobriul istoriei pentru oricât ar ţine ea. Portretul său a părăsit cercul credincioșilor și a intrat în mentalul colectiv, unde nimeni nu caută să îl înţeleagă deplin. Ideea că am putea împărţi trăsături de caracter cu acest personaj care L-a trădat pe Iisus nu încape în imaginaţia colectivă. Nimeni nu vrea să fie ca el sau să aibă prieteni ca el. Cu toate acestea, „umanitatea sa era perfect autentică și este absolut identică cu a noastră, (…) iar personalitatea sa relevă o condiţie mentală foarte similară conștiinţei obișnuite a oamenilor de azi”, apreciază profesorul Uraguchi, de la Universitatea de…

Semnele Timpului.ro