Devoțional de seară

Identitate greșită

Vorbiţi între voi cu psalmi, cu cântări de laudă şi cu cântări duhovniceşti şi cântaţi şi aduceţi din toată inima laudă Domnului. – Efeseni 5:19

În timp ce studiam în camera de internat în primul an de facultate, s-a întâmplat ceva comic. La difuzor s-a auzit următoarea frază: „Retha Butcher – la telefon.” Mă întrebam: Oare cine mă sună!Totuşi, am coborât în fugă patru etaje până în holul de jos şi am răspuns, aproape fără suflare: „Bună, sunt Retha.” Când persoana de la celălalt fir al telefonului m-a întrebat dacă aş fi dispusă să interpretez câteva cântece în programul special de la biserică, mintea mea a fost cuprinsă de nenumărate emoţii: şoc, perplexitate şi uimire. Mi-am revenit puţin şi apoi am răspuns: „Cred că nu vorbiţi cu Retha care trebuie.”

Deşi Retha nu este un nume foarte des întâlnit, o altă persoană cu acel nume, o fată în ultimii ani de studiu, era suficient de talentată pentru a putea răspunde acestei cereri. Neştiind motivul pentru care sunase persoana de la telefon, recepţionista a presupus că pe mine mă căuta, a adăugat numele meu de familie şi a trimis să fiu chemată. Nu puteam să îmi ascund zâmbetul pe drumul înapoi spre camera mea, gândindu-mă la cerinţa amuzantă ca eu să interpretez un solo. În acelaşi timp, persoana care sunase nu avea de unde să ştie de trauma pe care am suferit-o în copilărie. Probabil totul a început când cineva i-a şoptit la ureche mătuşii mele, care era tutorele meu şi care stătea suficient de aproape încât să o pot auzi: „Retha nu va fi niciodată bună de ceva.” Deşi aceste cuvinte m-au durut, nu m-am lăsat călăuzită de ele în viaţă. Un alt eveniment traumatizant din perioada adolescenţei a fost când dirijorul de la corul grupei noastre mici de tineret ne-a oprit chiar în mijlocul unui imn în timpul repetiţiei şi a strigat: „Cineva cântă fals.” Ştiam că eu sunt aceea, deoarece toţi ceilalţi aveau o ureche muzicală mai bună decât a mea. Ambele incidente mi-au distrus încrederea în aptitudinile mele de cântăreaţă. Am început să cânt tot mai încet, chiar până acolo că doar mimam cu buzele pentru a nu-i obliga pe oameni să asculte cântul meu fals.

Mai târziu mi-am recăpătat interesul şi am dorit ca cele două fete ale mele să ia lecţii de pian şi alte instrumente pentru a putea sluji în bisericile în care vor fi. Nivelul de încredere în mine a crescut de-a lungul anilor şi acum nu mai mimez cu buzele imnurile care îmi plac. „Gura mea Te laudă cu strigăte de bucurie pe buze” (Psalmii 63:5).

Acum, ştiind că sunt un copil primit în urma multor rugăciuni, mottoul meu este: „Lucrul care îmi stă înainte nu este niciodată mai mare decât Puterea care mă susţine.” în fiecare dimineaţă mă trezesc exclamând: „Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul: să ne bucurăm şi să ne veselim în ea!” (Psalmii 118:24).


Retha McCarty