În pas alergător

Devoțional zilnic

Și ei te vor duce pe mâini, ca nu cumva să-ţi loveşti piciorul de vreo piatră. – Psalmii 91:11

Soarele strălucea cu putere când am închis uşa în linişte. Am început să alerg după ce am reuşit să scap de câinii mei, care îmi dădeau „târcoale”. Atunci mi-am dat seama că mi-am uitat spray-ul cu piper. Aproape toţi vecinii din comunitatea noastră rurală au câini dezlegaţi, dar nu voiam să mă mai întorc după ce reuşisem să scap chiar de câinii mei. Am continuat să alerg, rugându-mă la Dumnezeu să mă protejeze. Obişnuită să alerg de mai bine de patruzeci de ani, înţeleg cât de periculos poate să fie alergatul. Faptul că merg prin locuri circulate şi că am la îndemână spray-ul cu piper face ca alergatul să fie un sport sigur.

La casa din vârful celui de-al doilea deal erau doi câini — o corcitură mică şi un ciobănesc german cu dinţii mari. Oare astăzi vor ieşi pe afară? Obiceiul meu este să îi privesc pe câini în ochi (sau în dinţi), cu o mână ridicată în sus şi să strig la ei: „Treci acasă, băiete!” De obicei era suficient, dar dacă continuau să se apropie, le dădeam cu spray cu piper. Totuşi, astăzi totul părea să fie liniştit. Nicio urmă de activitate. Îţi mulţumesc, Doamne!

Am început să cobor dealul şerpuit. La o casă albă din dreapta era un câine mare, o corcitură de Labrador care avea un prieten maroniu arţăgos. În timp ce mă apropiam de casă, din spatele meu s-a auzit zgomotul puternic de la motorul unui tractor, care a mascat sunetul paşilor mei pe pietriş. Îţi mulţumesc, Doamne!

Prinzând curaj, am alergat în jos pe deal şi din spate am auzit o maşină care se apropia încet. Am continuat să alerg, dar maşina zăbovea în spatele meu. Ce se întâmpla? Puţin mai departe de drum era o casă cu o ceată gălăgioasă de câini, care de obicei săreau înspre drum şi lătrau gălăgios. Niciunul nu mă muşcase — încă. Maşina m-a urmărit de la câţiva metri în spatele meu în timp ce am evitat găurile şi gropile din drumul acoperit de un strat gros de praf. Am trecut neobservată pe lângă casă. Sunetul motorului maşinii a acoperit sunetul paşilor mei şi respiraţia mea. Câteva secunde mai târziu, şoferul zâmbitor a trecut pe lângă mine şi şi-a continuat drumul, lăsând în urmă pietre şi mult praf. O altă minune.

Ajunsă intr-un final acasă, mi-am dat seama că nu întâlnisem nici măcar un câine fioros în traseul meu de astăzi. Coincidenţă? Poate. Dar, dacă Domnul a închis gura leilor ca să nu îi facă rău lui Daniel (Daniel 6:22), cu siguranţă că El poate folosi alte mijloace ca să îi distragă pe câini.

Da, alergatul are riscurile lui, dar eu mă pot încrede în Domnul. El ne protejează.


Tabitha Abel

Leave a CommentSubmit