Dacă știinţa ar fi o religie, cât de violentă ar fi în comparaţie cu creștinismul?

Cruciadele, Inchiziţia și războaiele interconfesionale sunt toate argumente la îndemâna oricui vrea să acuze creștinismul de violenţă. Unii au mers până acolo, cât să spună că, de fapt, violenţa este intrinsecă oricărei religii, fiindcă religia, ca și politica, este doar o faţă a monedei numite „putere”[1]. Însă Iluminismul și-a asumat misiunea de a elibera omenirea din încleștarea dogmelor religioase și de a lumina masele printr-o putere naturală, nu supranaturală: raţiunea.

Epoca Luminilor a avut un așa impact global, încât buna ei reputaţie, menţinută și astăzi, încă îi convertește pe mulţi la pozitivismul știinţific – viziunea potrivit căreia singura cale de cunoaștere autentică este cea știinţifică. Cu o reverenţă de amplitudinea celei practicate de credinciosul aflat în faţa unei relicve sfinte, mulţi își pun astăzi speranţa într-o evoluţie neîndoielnică și aparent unidirecţională a știinţei, convinși fiind că adevărul poate și va fi cunoscut în toată plenitudinea lui, cândva în viitor.

Cu aceeași forţă cu care resping religia, unii adepţi ai pozitivismului știinţific îmbrăţișează convingerea că, într-o zi, misterul existenţei va fi deslușit pe de-a-ntregul și că măruntaiele universului vor deveni suficient de accesibile ca să le putem înţelege tainele.

Deseori, pesimiștii cu privire la religie manifestă un optimism cel puţin egal cu privire la capacitatea știinţei de a produce o lume mai bună prin acces la cunoaștere. Cât de justificat este însă acest optimism? O astfel de întrebare, pentru a putea fi luată în serios, trebuie mai întâi delimitată de negaţionismul știinţific. Nu pentru că negaţionismul știinţific nu ar avea exponenţi cu rang înalt – vezi președintele Africii de Sud, Thabo Mbeki, care pe tot parcursul mandatului său de opt ani a negat că virusul HIV ar provoca SIDA[2] –, ci pentru că o discuţie echilibrată trebuie să recunoască datele reale ale problemei și să demaște, prin sine, retorica extremistă.

Deși nu poate fi calculat, impactul știinţei asupra calităţii vieţii de care ne bucurăm astăzi (cel puţin în lumea dezvoltată) nu poate fi negat fără a ignora cele mai elementare noţiuni de cultură generală. Pe de altă parte însă, deși tabăra celor dispuși să arunce la gunoi decenii de cercetare știinţifică, mai ales în domeniul medical, pentru a îmbrăţișa viziuni îndoielnice și neverificabile, pare să fie în creștere, totuși tabăra celor care manifestă o încredere oarbă în progresul de neîntrerupt al știinţei rămâne și ea numeroasă. Iar lipsa cunoașterii eșecurilor violente ale știinţei contribuie în mod semnificativ la împământenirea acestei încredinţări.

Istoria recentă a știinţei este presărată cu episoade tragice despre care se vorbește doar rareori, și atunci cu îngăduinţă. O incursiune scurtă în trecutul apropiat, dar întunecat al știinţei ne va releva însă adevăruri nu doar despre știinţă, ci și despre oameni.

Iadul medical

La începutul secolului al XX-lea, ospiciile care găzduiau pacienţi cu diferite tulburări mintale nu mai făceau faţă numărului de bolnavi, aflat în continuă creștere. În Europa prosperă, nihilismul terapeutic contagiase specialiștii medicali, între care cel mai reputat consens ajunsese să fie imposibilitatea de a vindeca suferinzii, chiar și prin intermediul tratamentelor medicamentoase considerate vârf de lance în acea epocă. Atât de răspândit era nihilismul terapeutic, încât, în unele ţări, acesta devenise o declaraţie politică. Filosoful croato-austriac Ivan Illich, unul dintre cei mai cunoscuţi suporteri ai nihilismului terapeutic, susţinea că, din cauza faptului că societăţile sunt suprasaturate de medici, care efectuează prea multe operaţii și prescriu prea multe medicamente, incidenţa malpraxisului a crescut și la fel și numărul bolilor.[3]

Însă, pe la mijlocul secolului, un puseu de inovaţie terapeutică bazat pe intervenţii chirurgicale a provocat o rană de moarte nihilismului. Acesta este contextul în care s-a cristalizat una dintre cele mai crunte decăderi ale știinţei: apariţia lobotomiei. Conceptualizată de neurologul portughez Egas Moniz, lobotomia a fost introdusă în știinţele medicale în categoria, creată tot de Moniz, a „psiho-operaţiilor”. Moniz nu a fost primul care a discutat despre posibilitatea ca problemele pacienţilor de la psihiatrie să poată fi rezolvate prin intervenirea fizică asupra creierului lor. Însă el a fost primul care a trecut de la teorie la practică și, inspirat de efectele pe care le-a considerat remarcabile ale unei lobotomii efectuate pe cimpanzei, în 1935, a efectuat prima „leucotomie” (denumirea de epocă a lobotomiei) pe un pacient uman.

Justificând tortura

Principiul care justifica operaţia era că bolile psihice ar putea fi ameliorate sau chiar vindecate prin distrugerea legăturilor neuronale din cortexul prefrontal. Această distrugere, care avea loc prin puterea bisturiului, ar fi redus „complexitatea vieţii psihice” a pacientului, despre care psihiatri precum britanicul Maurice Partridge considerau că ar fi un simptom al tulburării psihice.[4]

După operaţie însă, prezenţa de spirit, conștienţa de sine, autocontrolul și spontaneitatea pacienţilor erau mult reduse. Postoperator, pacienţii erau inerţi, amorţiţi emoţional și limitaţi ca spectru intelectual. Dar toate acestea erau considerate pierderi colaterale mai mici decât riscurile asociate traiului cu boala psihică. „Realizez în totalitate că această operaţie va avea un efect minim asupra bolii ei psihice”, notase tutorele pacientei „Helaine Strauss”, pe marginea formularului de consimţământ. Notiţa (pe care Jack Pressman o analizează în volumul monumental pentru istoria medicinei, Last Resort [În ultimă instanţă]) continuă: „Însă sunt dispus să consimt, în speranţa că ea va ajunge într-o postură mai confortabilă și va fi mai ușor de îngrijit.”[5]

Ce au primit mulţi aparţinători în schimbul acestei speranţe a fost însă complet diferit. Pacienţii operaţi erau, de cele mai multe ori, incapabili să funcţioneze independent. Mulţi erau dezinhibaţi social (nu mai respectau normele bunului-simţ), nu mai aveau capacitatea de a empatiza (din cauza reducerii capacităţii cognitive), erau confuzi și incontinenţi. Unii căpătau un apetit sporit și se îngrășau foarte mult. Alţii erau reduși la ceea ce neurologul american specializat în lobotomie Walter Freeman numea „copilărie indusă chirurgical”. Potrivit lui Freeman, operaţia îi lăsa pe pacienţi cu o „personalitate infantilă”, care trebuia reeducată, obiectiv pentru atingerea căruia Freeman recomanda folosirea unui sistem alcătuit din recompense (tip îngheţată) și pedepse (tip lovituri corporale).[6]

Rosemarie Kennedy

Freeman era un admirator înfocat al lui Egas Moniz, însă nu a putut să opereze decât un singur pacient, fiindcă, după ce acesta a decedat pe masa de operaţie, i-a fost retras dreptul de a profesa. Pasiunea pentru domeniul inovator pe care îl considera extrem de promiţător l-a împins la compromisul de a intra în parteneriat cu un alt neurolog, pe nume Watt, care avea să opereze în locul lui, la indicaţiile sale.

În această formulă, Freeman și Watt au operat-o pe Rosemarie Kennedy, sora mai mare a fostului președinte american John F. Kennedy. Operaţia, petrecută în 1941, pe când Rosemarie avea doar 23 de ani, a sfârșit foarte prost, iar întreaga poveste din jurul ei a fost mușamalizată de familia Kennedy până în anul 1987. Potrivit biografului Ronald Kessler, Rosemarie ar fi suferit de un retard depistat de familie încă din copilăria fetei. Părinţii s-au ocupat ca fata să meargă la școli speciale și să fie mentorată de dascăli particulari în internate școlare, pe care familia Kennedy avea grijă să le susţină financiar cu generozitate. Însă în ultima instituţie de învăţământ confesional în care s-a înscris, Rosemarie nu s-a putut adapta normelor, fugind pe ascuns noaptea și având ieșiri violente ca răspuns la frustrare.

Îngrijorat că o nedovedită promiscuitate a fiicei sale ar putea periclita cariera politică a fraţilor Kennedy, tatăl lui Rosemarie ar fi luat decizia de a-și supune fiica unei lobotomii, fără să o consulte nici măcar pe soţia lui. Având în vedere diagnosticul de retard, medicii ar fi avut nevoie doar de consimţământul tatălui pentru a purcede la operaţie. Intervenţia, așa cum a fost descrisă de biograf, a fost de o barbarie înfiorătoare. Rosemarie a fost legată de pat, i-a fost administrat un tranchilizant ușor, apoi dr. Watt a purces la perforarea cutiei craniene cu un burghiu. O incizie de doi centimetri a permis pătrunderea unei tije medicale în creier, timp în care medicii vorbeau cu Rosemarie. I-au cerut să spună rugăciunea „Tatăl Nostru”, să intoneze imnul Statelor Unite, să numere descrescător. „Avansam în funcţie de cât de bine răspundea și ne-am oprit atunci când a devenit incoerentă.” Aceasta a fost relatarea făcută de dr. Watt, în singurul interviu pe care l-ar fi acordat vreodată.[7]

După lobotomie, inteligenţa lui Rosemarie a ajuns la nivelul unui copil de doi ani. Nu mai putea merge și devenise incontinentă. Tatăl ei a internat-o într-o instituţie medicală, iar mama ei nu a vizitat-o timp de două decenii după operaţie. Abia după moartea tatălui, familia Kennedy a început să o viziteze pe Rosemarie, care a murit în anul 2005, la 86 de ani, în aceeași instituţie medicală în care și-a petrecut toată viaţa. S-a spus că Rosemarie ar fi fost singura din familia Kennedy care a murit din cauze naturale.

Cum a fost posibil

Un studiu asupra tuturor pacienţilor care au suferit o leucotomie în Marea Britanie între 1942 și 1954 a analizat evoluţia a 10.365 de pacienţi cu o singură intervenţie. Alţi 762 au trecut prin două sau mai multe astfel de operaţii. Dintre toţi acești pacienţi, 9.284 au fost urmăriţi postoperator și s-a constatat că 41% și-au revenit considerabil, 285 și-au revenit într-o măsură minimă, 25% nu prezentau nicio îmbunătăţire, 2% aveau o stare înrăutăţită și 4% decedaseră.[8]

Numeroși clinicieni cu reputaţii impecabile au fost convinși că lobotomia este un tratament viabil. Studiile efectuate în acea epocă au reușit să convingă medici de elită din ţările bogate prin relatări ale unui succes în realitate mai degrabă incidental. Neurologii care privesc astăzi la procentele furnizate la acea vreme se arată mai mult decât sceptici. Unul dintre cei mai eminenţi neurochirurgi ai Marii Britanii, Henry Marsh, declara pentru BBC că lobotomia era pur și simplu o știinţă greșită: „Medicină greșită, știinţă greșită, pentru că era clar că pacienţii care erau supuși acestei proceduri nu se mai recuperau adecvat niciodată. Dacă vedeai pacientul după operaţie, părea bine: mergea și vorbea și spunea: «Mulţumesc, domnule doctor.» Faptul că era complet ruinat ca fiinţă umană socială probabil că nu conta.”[9]

Însă, având în vedere că promisiunea lobotomiei venea într-o epocă în care elitele știinţifice nu prea mai credeau în posibilitatea vindecării pacienţilor psihiatrici, comunitatea medicală s-a agăţat de lobotomii ca de o oportunitate care merita asumată cu tot cu riscuri. Plus că, datorită ei, pacienţii ar fi putut fi, în sfârșit, externaţi din ospiciile aglomerate.

Descoperirea noului câmp de luptă, sau poate mai degrabă chemarea la arme, i-a adus lui Egas Moniz Premiul Nobel pentru Medicină, în 1949. Moniz avea să moară în 1955, când deja moda lobotomiilor începea să apună, iar noile terapii psihiatrice cu medicamente neuroleptice se impuneau în locul ei. Cu toate acestea, site-ul Fundaţiei Premiului Nobel păstrează și astăzi pe pagina dedicată lui Egas Moniz un articol semnat de Bengt Jansson, profesor suedez de psihiatrie și membru al Adunării Medicale Nobel între 1976 și 1997, în care acesta face un raport foarte favorabil moștenirii neurologului portughez: „Eu cred că nu încape îndoială că Moniz a meritat Premiul Nobel.”[10]

Experimentul Guatemala

Dacă cineva ar putea să încerce justificarea febrei lobotomiei arătând spre bunele intenţii ale medicilor care operau, nu același lucru se poate spune despre medicii care au luat parte la experimentul Guatemala, unul dintre cele mai infame experimente știinţifice care au avut loc într-o ţară liberă, pe timp de pace. Desfășurate pe parcursul a doi ani, între 1946 și 1948, în Guatemala, mai multe experimente conduse de medicul american John Charles Cutler au urmărit infectarea intenţionată cu sifilis și alte boli cu transmitere sexuală a câtorva mii de guatemalezi din categorii sociale vulnerabile (soldaţi, prostituate, deţinuţi, pacienţi psihiatrici, copii din școli de stat, orfani instituţionalizaţi, ţărani) care nu și-au dat niciun fel de acord pentru participarea la o astfel de cercetare. Experimentul dorea să testeze eficacitatea penicilinei în tratarea bolii și, în acest scop, experimentatorii au lăsat un grup de subiecţi complet netratat și expus riscului de deces, pentru a urmări evoluţia bolii în absenţa oricărui medicament.

În 1946, chiar când Cutler începea acest experiment, 23 de medici și oficiali naziști erau aduși la bara acuzaţilor la Nürnberg, ca să dea socoteală pentru tratamentul inuman aplicat deţinuţilor din taberele de concentrare din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Ca urmare a acestui proces, a fost instituit Codul Nürnberg, o convenţie internaţională care mandata obţinerea consimţământului voluntar al participanţilor la experimente știinţifice.

Abia în octombrie 2010, președintele american a înaintat scuze oficiale Guatemalei pentru ce s-a petrecut în acei ani. Gestul a venit imediat după ce o cercetătoare de la o facultate americană a descoperit informaţiile despre experimente în arhivele medicului John Cutler (decedat în 2003). Preşedintele Comisiei pentru Studierea Problemelor de Bioetică, dr. Amy Gutmann, a numit acest experiment „o filă ruşinoasă a istoriei medicale”. „Cei implicaţi în studiu nu au arătat nici măcar nivelul minim de respect pentru drepturile omului şi moralitate”[11], a declarat Gutmann.

Lecţia însă este greu de învăţat, iar ţările în curs de dezvoltare atrag în continuare, ca un magnet, cercetători din domeniul medical. În anul 2010, același în care președintele Barack Obama cerea scuze pentru ce s-a întâmplat în Guatemala, Departamentul American pentru Sănătate și Servicii Umane descoperea că, în 2008, aproape 80% dintre cererile de aprobare a unor noi medicamente folosiseră studii experimentale efectuate în alte ţări.

În anul 2015, aproape 800 de persoane, victime rămase în viaţă și urmași ai victimelor decedate, cereau să fie despăgubite material pentru pierderea lor și au înaintat o plângere împotriva Universităţii „Johns Hopkins” acuzând că cercetătorii acesteia au fost majoritari în comisiile însărcinate cu aprobarea finanţărilor federale necesare experimentului Guatemala. Reprezentanţii acesteia s-au dezis de orice vină și au acuzat în schimb victimele că încearcă să profite financiar de pe urma scandalului.

Violenţă indirectă

E drept că, în speţele detaliate anterior, știinţa a fost cauza nemediată a atrocităţilor abătute asupra unor oameni nevinovaţi. Însă putem menţiona cu ușurinţă și cazuri în care știinţa a fost o sursă indirectă de violenţă asupra oamenilor. Ca, de exemplu, atunci când a acordat credit rasismului știinţific – ideii că există dovezi empirice ale unei ierarhii rasiale și, în consecinţă, ale justificării discriminării pe baza rasei. Rasismul știinţific a primit validare din partea comunităţii știinţifice începând cu anii 1600 și până la finalul Primului Război Mondial, când a fost renegat oficial de UNESCO.[12] De aceea, impactul lui istoric nu poate fi evaluat realist ca număr de victime. Dar ne putem alege ca reper victimele sclaviei istorice din SUA sau din statele care au colonizat ţări sărace.

Putem să ne gândim apoi și la ezitările comunităţii știinţifice de a clasifica drept extrem de nociv consumul de tutun, încă de la primele zvonuri vehiculate în lumea medicală cum că fumul tabacic inspirat ar vindeca diferite boli.[13] La nivel mondial, fumatul ucide în fiecare an câte 7 milioane de oameni. Și la fiecare persoană care moare din cauza fumatului, alte 30 trăiesc cu o boală asociată consumului de tutun.[14]

O picătură într-un ocean

Pe lângă acest calcul sumar, Cruciadele și Inchiziţia, la un loc, nu mai au aceeași prezenţă impozantă în istoria milenară a cruzimii omului faţă de om, motivată de orice, cum am văzut, motivată chiar și de nevoia de cunoaștere știinţifică. Dar și dacă am putea pune pe masă numărul precis de victime generate de religia falsă sau denaturată și numărul precis de victime al știinţei false sau denaturate, comparaţia nu ar rezolva, de fapt, problema de fond. Nu există posibilitatea de a ierarhiza corupţia morală. Pentru că aceasta nu are grade de comparaţie.

În realitate, nici creștinismul, nici știinţa nu sunt, în sine, generatoare de violenţă. În ambele cazuri, interpretarea omului este cea care poate duce într-o direcţie distructivă și tragică. Poate că o poziţie mai demnă ar fi să admitem că lăcomia cunoașterii coexistă cu lăcomia credinţei și că ambele reprezintă deturnări parazitare ale scopului pentru care atât știinţa, cât și religia există. Iar dacă ne este mai dragă știinţa ar trebui ca, în spiritul ei, să remarcăm cu obiectivitate că, așa cum nu ne putem descotorosi de știinţă din cauza episoadelor ei negre, la fel nu ne putem dezice nici de creștinism, în ciuda derapajelor istorice bine cunoscute. Avem nevoie de ambele, iar aceasta nu mai este lăcomie, ci, pur și simplu, constituţia umană cerându-și drepturile.