Ghemuit în tranșeele ororii de bătrâneţe, omul modern nu-și mai dorește să recupereze ceva din exerciţiul îmbătrânirii firești, practicate cu seninătate de străbunii săi. Dimpotrivă, primele semne ale decadenţei fizice devin materia primă a unei game largi de eforturi (de la cele pitorești la cele maladive) de măsluire a unei tinereţi căreia oglinda refuză să-i mai redea scânteierea.

Dacă la 45 de ani, o persoană crede că se află, într-un scenariu optimist, abia la jumătatea vieţii, la aceeași vârstă, milionarul Dave Asprey e încrezător că va reuși să trăiască de 4 ori pe atât și a cheltuit deja cu largheţe primul milion de euro pe proceduri care să-l ajute să trăiască 180 de ani.

Dave Asprey se consideră primul biohacker profesionist, ceea ce înseamnă, potrivit propriei definiţii, că acţionează asupra mediului din jur, pentru a deţine „controlul complet asupra propriei biologii”, biohackingul fiind nici mai mult, nici mai puţin, decât „arta și știinţa de a deveni suprauman”.

Omul de afaceri nu este reticent faţă de niciun experiment care l-ar putea aduce mai aproape de obiectivul său – își injectează celule stem, extrase din măduva spinării o dată la 6 luni, face băi de lumină infraroșie, practica postul intermitent și petrece timp în camere de crioterapie, unde nitrogenul lichid scade temperatura corpului.

Dieta sa este strict controlată, chiar dacă nu se pliază pe standardele medicale în vigoare. Astfel, Asperey ia 100 de suplimente zilnic, caloriile ingerate provin în procent de 50-70% din grăsimi, evită glutenul, crede că uleiul de măsline este un aliment dubios și ocolește varza kale din cauza conţinutului de acid oxalic, dar și leguminoasele, pentru că au efecte inflamatorii. Micul său dejun constă în faimoasa lui cafea Bulletproof, care conţine unt și ulei de cocos, un adevărat panaceu, după cum susţine creatorul acestui brand de cafea, devenit foarte popular, în ciuda faptului căspecialiștii spun că această reţetă nu deţine nicio virtute curativă, fiind doar o aglomerare de grăsimi și calorii.

După ce a experimentat beneficiile aparaturii „excepţional de eficiente” de care se bucură în sala de sport construită acasă cu 700.000 de dolari, Aspery a fondat Upgrade Labs, primul centru de sănătate și fitness biohacking din lume, cu săli de antrenament la care un abonament mediu se ridică la 1.000 de dolari pe lună.

Jurnalista Rachel Monroe scrie că a simţit ea însăși puterea de convingere pe care o are Asprey atunci când vorbește despre efectele sanogene și de rejuvenare ale procedurilor pe care le recomandă. Entuziasmul cu care vorbește despre posibilitatea vindecării Alzheimerului sau despre cea a dublării duratei de viaţă este debordant și contagios deopotrivă.

Dincolo de scopurile comerciale urmărite ca antreprenor, învingerea bătrâneţii reprezintă o bătălie cu miză personală pentru Aspery, care declară că visul său de a atinge cel puţin 180 de ani nu e „deloc science fiction. Cineva trebuie să o facă și sunt dispus să mor încercând”.

Prelungirea tinereţii și a vieţii în același timp nu reprezintă doar preocuparea febrilă a unor milionari excentrici însă, grupul celor care speră că tehnologiile medicale vor face adevărate miracole în viitor fiind de departe mai numeros și mai pestriţ, chiar dacă puţini se gândesc la cât de fluide ar fi contururile unei lumi care ar reuși să înfrângă un dușman colectiv tot mai de temut.

Nemurire cu intermitenţe

Victor are 250 de ani, dar nu i-ai da mai mult de 30 și, de fapt, exact așa se și simte. Are o inimă artificială, după ce, în jurul vârstei de 65 de ani, inima lui a cedat, iar acum poate participa cu ușurinţă la un maraton. De asemenea, a primit un pancreas artificial acum o sută de ani, vindecându-se astfel de diabetul de tip 2 și, deși a fost pe punctul de a orbi, acum are cipuri care înlocuiesc celulele retinei, pe măsură ce acestea se uzează. Creierul său este mai performant decât oricând, deoarece implanturile neuronale i-au extins memoria, așa încât poate să downloadeze toate informaţiile de care are nevoie.

Aspectul său exterior iradiază tinereţe și vitalitate, lucru de altfel firesc după ce știinţa a descoperit un tratament anti-îmbătrânire excepţional, care folosește nanoparticule capabile să pătrundă în orice celulă a corpului, corectând orice eroare sau avarie, inclusiv erorile de ADN.

E greu de spus însă dacă Victor este fericit, în ciuda șiragului de miracole care s-au rostogolit peste el. Și-a piedut, cu mult timp în urmă, iubirea vieţii lui, pe Elaine, prima sa soţie. E ironic faptul că, atât el, cât și Elaine, au făcut parte, în studenţie, dintr-o mișcare care respinge toate intervenţiile biomedicale „artificiale”, militând pentru dreptul individului de a trăi, de a îmbătrâni și a muri în mod natural. De altfel, și-au educat și copiii în spiritul acelorași valori.

Doar că, în jurul vârstei de 65 de ani, conștient că inima sa va ceda înainte să-l cunoască pe cel de-al doilea nepot, Victor a acceptat, în sfârșit, ideea de a primi o inimă artificială. A fost prima alegere dintr-un șir lung, pentru că, rând pe rând, organele au început să se uzeze, necesitând înlocuirea lor. Iar în cele din urmă, Victor a realizat că nu are de ce să refuze nici tratamentul nanotehnologic care să șteargă toate urmele de îmbătrânire ale organismului său. Până la urmă, nu avea sens să străbată decenii și secole târând după sine un chip ridat și un trup gârbovit.

Despărţirea de cei dragi a fost însă drama care a contrabalansat beneficiile unei tinereţi perpetue – unii, precum Elaine, au respins până la capăt tehnologiile agresive de întinerire, iar alţii nu și le-au permis, din cauza costului ridicat.

După ce soţia sa a ales să moară liniștită, în patul ei, refuzând să accepte tratamentul cu nanoparticule care ar fi putut să o vindece de cancer, Victor s-a întrebat dacă inima sa artificială era într-adevăr o binecuvântare.

La mai bine de un secol și jumătate de la alegerea sa, Victor încă se întreabă dacă tehnologia care l-a reinventat e un miracol sau o cutie a Pandorei. Nu poate muri nici măcar în urma unui accident grav – componentele sale non-umane îi vor menţine viaţa pentru mult timp. Ar putea, desigur, să refuze orice procedură din spectrul celor care-i conservă tinereţea, dar va avea nevoie de câteva decenii ca să îmbătrânească din nou, pe măsură ce implanturile bionice s-ar deteriora, urmând să moară într-un final, probabil în urma unei suferinţe prelungite.

Povestea lui Victor pare decupată dintr-o carte de science fiction. În realitate, ea se regăsește într-o carte nominalizată la premiul Kirkus, la categoria non-ficţiune: Beyond Human: How Cutting-Edge Science is Extending Our Life, aparţinând lui Eve Herold, fost director al Centrului de Informare și Relaţii Publice al Asociaţiei Americane de Psihiatrie, și fost director de educaţie publică la Tem Cell Research Foundation, o organizaţie care promovează cercetarea biomedicală.

Herold examinează în cartea ei „tehnologiile convergente” capabile să ne transforme substanţial lungimea și calitatea vieţii și deapănă povestea unor pacienţi care au curajul de a testa tratamente agresive, care ar putea intra în curând pe piaţă. Într-un viitor incert, Victor nu va mai fi doar un caz fictiv, oamenii reușind să trăiască sute de ani într-o tinereţe înfloritoare și perenă, crede Herold, care sondează unele dintre dilemele etice pe care abia dacă le deslușim acum, dar care vor deveni pregnante într-o lume în care senectutea ar rămâne doar un cuvânt prăfuit în dicţionar.

O veșnicie plătită cu multe zerouri

Este dificil să îţi imaginezi ce ar însemna să trăiești în penumbra unei lumi transumane, în care știinţa ar izbuti, cu precizia unui lunetist, să elimine orice aspect neplăcut al condiţiei umane.

După cum este greu de elucidat limita până la care vom rămâne umani într-un context în care corpurile și creierele ar deveni tot mai artificiale, spune Herold, amintind că nu știm nimic despre efectul discrepanţelor pe care le-ar crea tratamentele accesibile doar elitei financiare a lumii.

Această inegalitate va fi caracteristica definitorie a viitorului, crede milionarul Serge Faguet, care a cheltuit, la 32 de ani, peste 200 de milioane de dolari pentru biohacking, în speranţa că va putea trăi câteva milioane de ani. Cei care nu vor avea acces la upgradare nu vor avea nicio influenţă în societatea viitorului, spune Faguet, care este convins că un mic număr de supraoameni va deţine toate pârghiile decizionale.

Pentru Faguet, nemurirea are o conotaţie laică, fiind accesibilă doar prin fuzionarea cu roboţii, o idee terifiantă pentru mulţi, dar foarte populară în cercul milionarilor din Silicon Valley.

Nimic nu este imposibil dacă deţii resurse financiare pe măsură, crede și Sean Parker, fostul președinte al Facebook, care susţine că miliardele sale îi vor asigura cea mai bună asistenţă medicală posibilă, prin urmare, și un loc în loja elitei care nu va mai cunoaște moartea.

Dacă banii nu deschid porţile nemuririi, cu siguranţă le deschid pe cele ale serviciilor medicale de lux, indiferent dacă pacientul are nevoie sau nu de ele. Faguet evită medicii obișnuiţi, incapabili să dezamorseze la timp toate capcanele vârstelor crepusculare. S-a înconjurat de o întreagă echipă medicală, compusă din medici de diferite specialităţi, inclusiv neurologi de la Harvard și Standford, cărora le plătește tarife piperate pentru a-l ţine la o distanţă solitară de vacarmul afecţiunilor din trena bătrâneţii. Tot ce se poate spune cu certitudine însă despre acest demers de fentare a îmbătrânirii este că el presupune, în acest moment, ingerarea multor medicamente care sunt prescrise, în mod obișnuit, pacienţilor cu afecţiuni de care el nu suferă încă.

Menuetul vîrstelor cu trei cifre

Nu știm prea bine cât va costa o infuzie de tinereţe (aproape) eternă, dar știm că timpul în care tinereţii noastre i se va prelungi termenul de valabilitate bate la ușă. Cel puţin așa afirmă gerontologul Aubrey de Grey, cofondatorul fundaţiei de cercetare Strategii pentru Ingineria Senectuţii Neglijabile (SENS) din California, care susţine că mulţi dintre cei care s-au născut deja vor ști cum e să trăiești vreme de câteva secole.

De Grey înflăcărează imaginaţia celor care aspiră să fie salvaţi de perspectiva bătrâneţii și a morţii, aruncând în spaţiul public jerbe de declaraţii îndrăzneţe.

Odată ce medicina va reuși să stopeze deteriorarea fizică pe care o produce îmbătrânirea, fiinţele umane vor atinge vârste metusalemice, susţine gerontologul, care crede că persoana care va trăi 1.000 de ani deja s-a născut. Oricum, mileniul nu reprezintă decât media de vârstă a omului viitorului, subliniază de Grey, avertizând că riscul de moarte din cauze care nu au legătură cu îmbătrânirea va persista.

Vorbind despre cât de curând vor începe oamenii să-și măsoare existenţa în secole, de Grey susţine că e nevoie de un deceniu pentru a întineri un șoarece în vârstă, iar la distanţă de 15 de ani de acest succes ar putea fi deja disponibile primele terapii de întinerire a omului. Generaţia celor de 80 de ani nu va mai beneficia probabil de aceste descoperiri, dar cei de 60 de ani ar putea fi întineriţi progresiv, așa încât abia la 90 de ani să aibă din nou 60, acest interval fiind destul de generos pentru a permite descoperirea unor noi terapii de extindere a duratei de viaţă

În cele din urmă, prima persoană care va atinge 1.000 de ani va fi doar cu 10 ani mai tânără decât prima persoană care va împlini 150 de ani, pentru că deja vom fi descoperit cum să reparăm orice avarie a organismului, întinerind la nesfârșit același individ. Acesta este, în cuvintele lui de Grey, „conceptul longevităţii care scapă de velocitate”.

Într-o societate în care gândul bătrâneţii deschide depozite întregi de frici, teorii precum cele enunţate de gerontolog picură ca un balsam vindecător în urechile celor care se agaţă de ultimele resturi ale vârstelor solare. Cu toate acestea, chiar și studiile care au descoperit elemente ce sugerează posibilitatea de a inversa bătrâneţea păstrează un ton rezervat cu privire la acest subiect.

Întinerirea, sub reflectorul cercetărilor medicale

O serie de studii au adus vești bune pentru cei care cred că bătrâneţea trebuie să aibă un antidot, dar nu și descoperiri revoluţionare care să garanteze că drumul spre tinereţea eternă începe deja să se contureze.

Cercetătorii Lisa Chakrabarti și Amelia Pollard au identificat o proteină care ar putea fi cauza îmbătrânirii, după ce au observat că în creierul șoarecilor în vârstă, dar și în creierul șoarecilor tineri care suferă de degenerare timpurie, concentraţia de anhidrază carbonică este ridicată. Deși identificarea rolului proteinei în procesul de îmbătrânire este incitantă, aplicarea rezultatelor testului la oameni necesită investigaţii suplimentare și, oricum, până la stoparea îmbătrânirii, mai este cale lungă, pentru că motivele pentru care are loc degenerarea celulară nu sunt elucidate pe deplin încă de știinţă.

Un studiu recent, publicat în revista Aging Cell, a descoperit că un cocktail de medicamente poate inversa semnele îmbătrânirii din genomul subiecţilor, întărind în același timp sistemul imunitar. Nouă voluntari sănătoși, de sex masculin, cu vârste cuprinse între 51 și 65 de ani, și-au administrat un amestec ce conţinea două medicamente pentru diabet și un hormon de creștere, de câteva ori pe săptămână, pe parcursul unui an. La final, cercetătorii au studiat efectul acestui cocktail asupra „ceasului” epigenetic, un semn din genomul uman care arată cât de bătrână sau de tânără este o persoană, descoperind că subiecţii au întinerit, în medie, cu 2,5 ani.

Acesta e un efect care nu a mai fost remarcat până acum, mai ales după o intervenţie de acest gen,  subliniază Sara Hägg, specialist în epidemiolog moleculară la Karolinska Institutet din Solna, Suedia.

În același timp, cercetătorii admit că eșantionul a fost unul foarte restrâns, astfel încât nu se poate spune dacă rezultatele obţinute aici pot fi extinse și la alte persoane. De asemenea, studiul nu a avut un grup de control și lipsesc informaţiile despre posibilele modificări majore ale stilului de viaţă pe care le-ar fi putut opera subiecţii. Nu se știe nici dacă în acest caz nu a intervenit „efectul placebo”, explică Hägg, deși este de acord că „ideea că vârsta biologică poate fi inversată este o observaţie extrem de interesantă”.

În general, cercetătorii vorbesc despre stoparea îmbătrânirii cu un ton reţinut, chiar atunci când există rezultate promiţătoare, care-i îndreptăţesc să fie optimiști cu privire la acest proces. În urma unui studiu care a obţinut rezultate foarte bune în urma aplicării terapiei genice șoarecilor, Juan Carlos Izpisua Belmonte, coordonatorul studiului desfășurat la Institutul Salk din La Jolla, California, a punctat faptul că, deși efectele sunt uimitoare, crede „că această abordare nu va conduce la nemurire”. Ceea ce se poate spera însă este încetinirea ceasului genetic intern care dictează declinul organismului, cercetătorul insistând asupra faptului că accentul trebui pus nu doar pe extinderea duratei de viaţă, „ci, cel mai important, asupra duratei de sănătate”.

Comentând un studiu care a folosit terapia RNA pentru a produce telomerază, o proteină care lungește telomerii, profesor de genetică medicală la Universitatea British Columbia, și-a exprimat scepticismul faţă de teoriile care susţin posibilitatea prelungirii vieţii la nesfârșit. „Nemurirea nu e un vis întreţinut de oamenii de știinţă serioși”, spune Peter Lansdorp, explicând că, în condiţiile în care corpul nostru este unul muritor, doar uploadarea minţii în corp de robot ne-ar putea livra un soi de nemurire (nu știm însă dacă și conștiinţa se va preta descărcării pe un hard disk, după cum remarcă amar autorul unui articol despre transumanism).

Oglinzile în care ne privim îmbătrânirea

Chiar dacă știinţa nu poate garanta că va descoperi în viitor tratamente miraculoase, care să ne întreţină tinereţea, foamea după un chip tânăr, care să nu trădeze vârsta reală, nu este doar o caracteristică a celor potenţi financiar, ci și a oamenilor obișnuiţi. O dovedește faptul că, în fiecare zi, în Europa, zeci de milioane de persoane își aplică în mod conștiincios straturi generoase de creme, al căror preţ este egalat doar de lipsa lor de eficienţă, notează jurnalistul Anthony Browne.

În spatele obsesiei pentru tinereţe se ascunde o criză de viaţă pe care procedurile de întinerire nu au cum s-o rezolve, așa încât depresia se poate adânci, susţine psihologul Eileen Bradbury, care a inventat chiar un termen care să evoce tendinţa de a menţine aparenţa de tinereţe prin proceduri care șterg urmele anilor: permayouth. Termenul numește incapacitatea de a gestiona îmbătrânirea și încercările permanente de „a reduce diferenţa între modul în care arăţi și cel în care simţi că ar trebui să arăţi”.

Cumva, totul a început să graviteze în jurul vârstei, așa că avem mereu nevoie să știm câţi ani are un sportiv, o actriţă sau o persoană din cercul nostru de cunoștinţe, pentru ca informaţia să ne permită apoi să îi invidiem sau să-i compătimim, scrie jurnalista Laura Thompson. În zilele noastre, am desfiinţat modelul rigid, dar firesc, al vieţii care parcurgea lin toate etapele ei, de la tinereţe la vârsta de mijloc și apoi la bătrâneţe. Susţinem că vârsta nu e nimic mai mult decât un număr, așa că putem fi orice – celibatari la 35, părinţi după 40 de ani, bunici la mijlocul anilor 30 sau studenţi sexagenari. Dar în același timp, nu ne eliberăm de surescitarea descoperirii vârstei din spatele fiecărei (ne)realizări, a fiecărui rid sau obraz ferm, notează Thompson, observând că obsesia tinereţii ne-a pătruns până în oase, „deși ea însăși este scutită de această obsesie”.

Seducţia pe care o exercită feţele tinere, mustind de prospeţime (dar și neplăcerea cu care e privită sleirea fizică) crispează femeile, cărora le este greu „să simtă că pot îmbătrâni cu demnitate și har în acestă ţară”, spune Galina Espinoza, redactorul șef al revistei Latina, în cadrul unei discuţii televizate.

Adevăratul remediu pentru a îmbrăţișa bătrâneţea nu este încercarea de a șterge urmele sculptate de timp în carnea noastră, ci resetarea modului în care gândim acest proces, a subliniat Bobbi Brown, fondatoarea Bobbi Brown Cosmetics, prezentă și ea la discuţie.

Gazda emisiunii, prezentatoarea Kathie Lee Gifford, a remarcat, la rândul său, că este nevoie de un scop care să fie urmărit în fiecare etapă a vieţii, pentru ca o persoană să fie ancorată în prezent, în loc de a se poticni în jelirea insalubră a trecutului. Este adevărat că persoanele care îmbătrânesc devin brusc invizibile în societate, însă există un antidot chiar și pentru această realitate angoasantă: conștientizarea faptului că „nu devii invizibil pentru oamenii care te iubesc”.

Poate că bătrâneţea e anotimpul în care valorile autentice ale vieţii strălucesc cel mai clar pe sub streșinile tomnatice ale unei vârste complexe. Poate că micimea sau, dimpotrivă, grandoarea lucrurilor în care ne pierdem sau pe care le ratăm se deslușesc mai viu atunci când viaţa glisează spre celălalt capăt al ei.

Ce este sigur însă e că nu putem pendula la nesfârșit între spaima de grimasele de pe chipul tinereţii vestejite și între trăirea bătrâneţii ca o agonie înveselită forţat cu lozinci și pansee consolatoare.

Îmbătrânirea este un proces care ne poate debusola, pentru că schimbările se precipită ca imaginile unui caleidoscop agitat de o mână grăbită. E ca și cum ai purta pe fiecare centimetru de piele un ceas „Tikker”, conceput să arate utilizatorului, cu precizie de secundă, cât mai are de trăit. Chiar dacă nu deslușești cifrele, știi că felia de timp ce ţi s-a dăruit aici se tot subţiază, și poate că simţi acele unui ceasornic din alte vremi înaintând necruţătoare prin nevolniciile cărnii, oboselile minţii și istovirii spiritului. E greu să nu te dezarticulezi, dacă nu există o osatură solidă, pe care să te sprijini în vâltoarea prefacerilor, dar e vindecător să știi că, în anotimpul cedărilor și pierderilor, există Cineva care nu se schimbă, ci rămâne Același, garantând cu greutatea Cuvântului că ne va purta, sprijini, mântui până la cărunteţe și dincolo de ea.

Dacă tinereţea fără de bătrâneţe și viaţa fără de moarte există fără Acela care ne-a plămădit cu mâinile Lui, atunci trebuie să aibă contururile leșioase ale proiecţiilor lui Herold ori textura terifiantă din dospeala ironică a literaturii lui Saramago. Aș alege mai degrabă îmbătrânirea cu har, sub răsăritul unei promisiuni nepământene, cu mult mai ofertante decât soluţiile pe care le poate livra planeta noastră de provincie.