Elifaz…, Bildad… și Țofar s-au dus și au făcut cum le spusese Domnul. Și Domnul a ascultat rugăciunea lui Iov. (Iov 42:9)
Se ştie că, în timpurile de demult, numele primite la naştere aveau întotdeauna o semnificaţie şi, un lucru foarte important, chiar îşi puneau amprenta asupra caracterului purtătorului.
Aşa se face că prietenul nostru Ţofar era posesorul unui nume plin de semnificaţie. L-am numit „prietenul nostru”, pentru că îl vom „devora” şi noi puţin, cum a făcut şi el cu prietenul său Iov.
Nu putem şti motivele care au stat la baza alegerii emblematicului apelativ, dar cunoaştem atât semnificaţia, cât și punerea „în valoare” a caracteristicilor sonorului nume. Ţofar, care şi în limba română sună destul de strident, în aramaică ar constitui un nume destul de onomatopeic: „Ciripind”, „Trezindu-se devreme”, sau, într-o notă mai puţin muzicală, dar nu neapărat mai inspirată, „Mişcare circulară”, „Coroana”, „Cel ce sare”. Cu o astfel de „zestre” etimologică, pare explicabilă evoluţia abruptă, aproape mortală a vajnicului apărător al dreptăţii şi chiar al lui Dumnezeu, cu riscurile de rigoare ale unei intervenţii nechibzuite.
Astfel, în capitolele 11 şi 20 din cartea lui Iov, putem urmări evoluţia impetuoasă şi incriminatorie a lui Ţofar. Respectând caracteristicile numelui său, acesta se trezeşte vorbind (ciripind) vrute şi nevrute, sărind ca ars şi învârtindu-se vitejeşte în jurul propriei neînțelegeri. Ambele discursuri au fost marcate de acelaşi spirit al bine cunoscutei vorbe înţelepte: „Fiecare pasăre pe limba ei piere.” Din fericire, ca să nu se întâmple totuşi aşa, însuşi Iov, prietenul lor neînțeles, a cerut iertarea lui Dumnezeu pentru ei.
Aviz ţofarilor de pretutindeni: doar adevărul și dragostea ne pot scoate din cercul îngust al neînțelegerii și încăpățânării spre lumina adevăratei cunoașteri a lui Dumnezeu și a celorlalți!
Delia Drăghici, colportor, Conferința Muntenia