Cetatea n-are trebuinţă nici de soare, nici de lună, ca s-o lumineze, căci o luminează slava lui Dumnezeu şi făclia ei este Mielul. – Apocalipsa 21:23
Cineva mi-a trimis recent un montaj video de patru minute cu apusul din Los Angeles, urmat de frumuseţea din timpul nopţii, când toate luminile oraşului erau aprinse. Totuşi, un segment de patru secunde din acel montaj m-a luat prin surprindere. Era o imagine aeriană a unui grilaj alcătuit din străzile luminate desfăşurate pe mai mulţi kilometri. Parcă totul a prins viaţă când pe acel grilaj au început să lumineze panglici vii de diamant lichid, alcătuit dintr-un milion de lumini de la farurile maşinilor.
Apoi s-a văzut un fulger puternic. M-am dus cu gândul înapoi la ocaziile în care zburasem spre Aeroportul Internaţional Los Angeles din zona în care locuiam la acea vreme – în Oregon, în Africa sau în Maryland. Adesea zburam cu bagaj suplimentar, pe lângă cel pe care îl puneam în compartimentul de deasupra scaunelor. Bagaj în inimă: un duh împovărat, teamă, un diagnostic medical înspăimântător, nesiguranţă cu privire la uneltirile vreunui coleg de muncă sau o separare maritală. Dar, indiferent de lovitura primită de la viaţă în clipele de dinaintea zborului spre Los Angeles, întotdeauna am ştiut că acolo „jos” – undeva printre acele milioane de lumini ale oraşului – într-o maşină Buick veche, cumpărată la licitaţie, era un tată uşor cocoşat, cu riduri şi cu părul încărunţit, care venea spre locul de unde să o ia pe fata lui şi să o ducă acasă. Acele lumini din noapte întotdeauna îmi dădeau asigurarea că, în curând, totul „avea să fie bine din nou”, cum obişnuia să spună tata. Nimic altceva nu se putea compara cu simţământul de căldură pe care îl aveam când vedeam prima licărire a acestei privelişti – de pe scaunul de la geam de lângă aripa stângă – şi ştiam că aterizarea era la cincisprezece minute distanţă.
Probabil că şi tu ai avut acel simţământ. Ştiu că l-ai avut: în răspunsul evident la o rugăciune disperată sau când un cuvânt din partea unui mentor preocupat de tine a sugerat o nouă direcţie pentru spiritul tău nestăvilit. Sau momentul în care o făgăduinţă biblică ascunsă te-a încurajat. Acestea au fost licăriri ale luminilor oraşului – lumini din cetatea sfântă, unde locuieşte Părintele ceresc, gata oricând să ne vină în ajutor şi să ne întâmpine cu făgăduinţe reînnoite. La fiecare „reîntâlnire” simţim o căldură în inimă, dându-ne seama din nou şi din nou că niciodată nu am fost singuri. El întotdeauna ne-a iubit, ne-a aşteptat, ne-a iertat şi ne-a urat bun venit, indiferent de ce am făcut sau nu.
Luminile oraşului sunt purtătoare ale speranţei că într-o zi vom privi în ochii Tatălui nostru când va veni să ne ia acasă cu El, unde totul „va fi bine”.
Carolyn Rathbun Sutton