Scriitorul Michael Paterniti este omul care a străbătut America de pe o coasă pe alta, ducând în portbagajul unui Buik închiriat creierul lui Albert Einstein, într-un borcan. Ziaristul nu este singurul om care se poate lăuda cu această amintire din anul 1997, căci pe scaunul din dreapta lui se afla Thomas Harvey medicul autopsier care furase creierul marelui fizician, în speranţa că îi va putea înţelege mintea.

Atunci când am citit pentru prima dată despre aventura jurnalistului – în cartea Viaţa fără limite scrisă de Clifford Goldstein și publicată în colecţia ST – am luat-o ca pe o ilustraţie inspirată a ideii pe care autorul dorea să o transmită. Nu mi-a trecut prin cap atunci că aș putea căuta articolul la care făcea referire Goldstein și ce pierdere ar fi fost dacă nu aș fi făcut-o foarte recent. Articolul lui Paterniti este tot acolo unde a apărut și prima dată, în revista Harper’s, care i-a asigurat un loc prea puţin vizibil în arhiva sa. Probabil ca să evite alunecarea în derizoriu, Paterniti a scris și o carte despre experienţa sa de documentare, dar pe aceea nu am ajuns să o citesc, deși este disponibilă pe site-ul Amazon. Articolul din Harper’s este însă o veritabilă epopee. Una atât de savuros și empatic scrisă încât e de mirat că nu a fost transformată într-un film. Probabil va fi cândva.

În 1955, Thomas Stoltz Harvey avea 42 de ani și poziţia de patolog-șef la prestigiosul Spital Princeton, unde Albert Einstein se internase din cauza unui anevrism în aorta abdominală, pe care refuzase să îl opereze și care i-a provocat, în mod prematur, decesul. Corpul lui Einstein trebuia trecut prin protocolul autopsiei însă legistul desemnat pentru aceasta, fost profesor al lui Harvey și cunoștinţă a lui Einstein, dr. Harry Zimmerman nu a putut participa. L-a lăsat pe Harvey să se ocupe, iar acesta, după ce a stabilit cauza decesului, și-a luat libertatea de a preleva creierul geniului fizician pentru studiu.

Fără să ceară voie nimănui, Harvey a cântărit creierul și a constatat că avea o greutate aflată în parametri normali – 1.230 grame – așa că a purces la secţionarea lui în 170 de bucăţi. Procesul a durat trei luni pline, fiindcă autopsierul dorea să secţioneze apoi cele 170 de părţi în felii analizabile la microscop. A creat 12 seturi a sute de secţiuni cerebrale fiecare și le-a distribuit câtorva dintre cei mai renumiţi anatomo-patologi din lume la acel moment, păstrând două seturi pentru sine.

Albert Einstein, despre care Paterniti scria că este „prima vedetă globală”, devenită faimoasă la nivel mondial chiar înainte ca imagini ale lui Michael Jorndan sau Marilyn Monroe să ajungă în alte colţuri ale lumii decât cele în care s-au născut, își exprimase dorinţa de a fi incinerat după moartea sa, pentru a evita ca rămășiţele sale să fie idolatrizate de fani. Nici Einstein și nici familia lui nu și-au dat acordul pentru ca creierul fizicianului să fie păstrat. Însă, când familia a aflat că lucrul acesta s-a întâmplat și că intenţia medicilor este să studieze creierul, urmașii lui Einstein au decis să acorde medicilor permisiunea de a stoca creierul, cu condiţia ca rezultatele să fie publicate strict în jurnalele academice, nu în presa de senzaţie.

Ce s-a ales de toate aceste felii de creier? Nu mare lucru, scria Paterniti care, confruntând povestirile lui Harvey despre cum a selectat cei mai renumiţi anatomo-patologi (citindu-le lucrările), cu relatările patologilor respectivi (mulţi contactându-l singuri pe Harvey). Unul dintre studiile care l-au făcut pe Harvey să exclame că „vezi? creierul lui Einstein e mai neobișnuit decât credeau oamenii”, este o cercetare care a pretins că creierul lui Einstein prezintă mai multe celule gliale. Însă profesorul de neurobiologie de la UCLA Larry Kruger spunea că aceste „descoperiri subţirele” sunt „amuzante”, și că „nu înseamnă absolut nimic”.

Deci despre asta era toată agitaţia?

Timp de mai multe decenii la rând, în subsolul casei lui Harvey a sălășluit ilegal dar netulburată de nimeni o bucată din creierul părintelui relativităţii. Harvey a ajuns în mașina lui Paterniti fiindcă jurnalistul, care îl vâna de multă vreme, s-a oferit să îl conducă pe drumul interstatal care avea să îl reunească pe Harvey cu una dintre nepoatele lui Albert Einstein, căreia voia să îi ducă ultima bucată din creierul fizicianului.

Reacţia nepoatei lui Einstein este cea care face savoarea relatării lui Paterniti: „deci despre asta era toată agitaţia?”, ar fi spus ea, având în mână recipientul cu câteva bucăţi din creierul bunicului său. Jurnalistul încearcă să construiască un tablou absurd și îi iese foarte bine, pentru că are toate ingredientele: a străbătut un continent, de-a latul, împreună cu un infractor nepedepsit, ducând o rămășiţă-totem a unui geniu, unui succesor neașteptat de atipic al acestuia.

Evelyn, nepoata lui Einstein este aproape tot ce te-ai aștepta să nu fie: crescută într-un soi de exil în Elveţia, educată apoi la Universitatea Berkely din California, trecută printr-un mariaj eșuat, a locuit un an întreg pe stradă, apoi cu membri unei secte religioase, după care s-a angajat ca poliţist. Se forţează să se raporteze reverenţios la rămășiţele bunicului său, dar din tot textul transpare caracterul ciudat al „reîntâlnirii” celor doi Einstein: un geniu și un anonim. Iar ce face ca articolul să fie sclipitor este că insinuează o întrebare de care cititorul nu mai poate scăpa, deși jurnalistul nu scrie nicio literă din ea: ce a făcut diferenţa între strălucirea de briliant a fizicianului și banalitatea atât de adâncă a urmașei lui? E doar o altă formă subiectivă de inflexiune a aceleiași întrebări la care spera și Thomas Harvey să obţină un răspuns: ce anume din creierul lui Einstein îl făcea să fie genial?

Goldstein, la rândul lui, se întreabă: „Cum au ajuns celulele și chimicalele înmormântate în întuneric de ţesut și craniu – și, prin urmare nevenind niciodată în contact cu lumea exterioară decât prin filtrele subiective ale ochilor, nasului, gurii, urechilor și pielii lui Einstein – cum au putut aceste celule și substanţe chimice să producă, totuși, revelaţii atât de profunde privind lumea exterioară? Un ţesut care nu a fost niciodată expus direct, nici măcar la o rază de lumină, a putut să teoretizeze lucruri atât de fascinante despre lumină…”

Întreaga istorie este ilustrativă pentru ideea pe care Goldstein vrea să o transmită: „nimeni nu știe, nimeni nu are idee” despre cum miliardele de substanţe chimice care se varsă de la un neuron la altul se traduc în gânduri și în senzaţii? „Nu au nicio idee. Bine, au idei, multe, dar toate acestea se învârt pe călcâie și mor în faţa misterului care înconjoară modul în care ţesutul biologic și chimic – mult mai asemănător cu fast-food-ul chinezesc decât cu un hard drive – poate să creeze în noi nu doar qualia (senzaţia), ci și gândirea logică transcendentală care poate pune întrebări despre însuși obiectul, creierul, care ridică aceste întrebări de la bun început.”

Greșelile celor care îţi repară mintea

Un pragmatic ar putea, desigur, să îl acuze pe Goldstein că filosofează pe teme care ar putea mai degrabă să fie încadrate în categorii cu o reputaţie nefericită tip „nemurirea sufletului”. Însă mirarea autorului cu o vădită predilecţie pentru gândirea filosofică are o aplicabilitate practică surprinzător de actuală și mai aproape de noi decât ne-am imagina.

În Gunoiul incurabil al psihiatriei (Psychiatry’s Incurable Hubris), un eseu tulburător pe care îl semnează în ediţia de aprilie a publicaţiei The Atlantic, Garry Greenberg face o trecere în revistă a numeroaselor eșecuri prin care psihiatria, ca specialitate medicală, a trebuit să treacă înainte de a ajunge în punctul… din care a plecat. Greenberg recenzează cartea Annei Herrington Norton, Mind Fixers: Psychiatry’s Troubled Search for the Biology of Mental Illness și îi aprobă concluziile. După decenii bune de studiu și experimente care astăzi ar fi considerate, fără rezerve, barbare, psihiatria este într-un impas prelungit privind chiar fundamentele sale.

„Ce este o boală psihică?” ar fi fost întrebat Pliny Earle, un renumit psihiatru al secolului 19, după 50 de ani de experienţă în domeniu. Cel care îi adresase întrebarea era Clark Bell, editorul jurnalului Societăţii Medico-Legale din New York. Și, în ciuda faptului că Earle avea reputaţia demnă de cel care a dezvoltat materia universitară americană privind tulburările psihice, de a fi co-fondat prima asociaţie a psihiatrilor și de a deschide primul cabinet psihiatric privat din ţară, prestigiosul medic a răspuns într-un mod care nu avea cum să satisfacă așteptările editorului: „potrivit cunoștinţelor noastre din prezent, nu putem emite nicio clasificare pe baze patologice, din simplul motiv că, cu mici excepţii, patologia bolii este necunoscută”. Teza Annei Harington, care își publică volumul pe 16 aprilie, este că din nefericire, istoria psihiatriei nu este una a progresului ci, mai degrabă, a unor drumuri promiţătoare care s-au dovedit a fi înfundate.

De la acordarea premiului Nobel în 1949 lui Egas Moniz, inventatorului lobotomiei, la activitatea infamă a psihiatrului Walter Freeman care călătorea pe teritoriul Statelor Unite pentru a efectua, cu preţul vieţii pacienţilor internaţi în azilele psihiatrice operaţii-experiment pe creierele afectate de boală, la inducerea comei diabetice pentru tratarea psihozei și la dezinstituţionalizarea pacienţilor cu boli psihice în America anilor 1960-1970, multe dintre pietrele de hotar ale psihiatriei internaţionale sunt mai degrabă memoriale ale durerii.

Harrington continuă lista evenimentelor-fiasco amintind de votul din 1973 prin care Asociaţia Psihiatrilor Americani declara că homosexualitatea nu mai este o boală psihică. Desigur, o astfel de poziţie stârnește invariabil poziţionări politico-sociale, însă autoarea nu face o declaraţie morală despre homosexualitate, ci una știinţifică: ce este știinţific la o disciplină care stabilește prin vot o chestiune cu consecinţe atât de extinse? Răspunsul Asociaţiei, decriptat din Manualul de Diagnostic (DSM) din 1980 a fost că lista bolilor a fost revizuită și au fost păstrate doar acele boli care aveau o simptomatologie ateoretică, renunţându-se la taxonomiile bazate pe preconcepţii (cum ar fi teoriile freudiene). Harrington contestă însă onestitatea acestei măsuri, acuzând că și aceasta, la rândul ei, este o teorie: mai exact o teorie care susţine că boala psihică nu este nimic altceva decât o patologie a creierului. „Ei credeau că, într-un final, vor descoperi markerii și cauzele biologice ale tuturor bolilor psihice reale. Și au intenţionat ca noile categorii descriptive să fie un preludiu la cercetarea care va descoperi aceste boli”, scrie Harrington.

„Însă, deși noul DSM a fost suficient pentru a restaura reputaţia profesiei de psihiatru, acele descoperiri așteptate nu au mai urmat”, puncta cu amărăciune Grenberg. „Baza patologică a aproape tuturor bolilor psihice rămâne la fel de necunoscută astăzi precum era în 1886”, când Clarke îi scria lui Earle. În consecinţă, Institutul Naţional pentru Sănătate Psihică din Statele Unite anunţa că „își va reorienta cercetarea distanţând-o de categoriile DSM”.

Harrington se apropie însă și mai mult de o discuţie relevantă pentru omul obișnuit atunci când atacă problema „dezechilibrului chimic” acuzat că ar fi principala cauză a unor tulburări psihice cu prevalenţă foarte mare, precum depresia. Autoarea argumentează că ideea a fost introdusă la începutul anilor 1950, după ce oamenii de știinţă au reușit să demonstreze principiile neurotransmisiunii chimice și după ce s-a demonstrată că drogurile tip LSD modifică receptarea de serotonină și alţi neurotransmiţători. A durat patru decenii până ca ideea că bolile psihice sunt provocate de dezechilibre chimice să ajungă la mare publicului, odată cu campaniile publicitare care au targetat consumatorul final în încercarea de a vinde medicamente care se eliberează doar pe bază de reţetă, mai ales a antidepresivelor. Aceste campanii, spunea Harrington erau menite să asigure potenţialii clienţi că efectul medicamentelor nu este similar drogurilor, ci este acela de a repara o problemă biologică.

Această gândire de secolul trecut

Chiar în anii ’90 însă, în timp ce publicul se convingea că depresia este provocată de un dezechilibru chimic, oamenii de știinţă ajungeau la un consens privind faptul că „teoria aceasta este profund defectuoasă și probabil greșită”. Însă, ecoul ei reverberează și astăzi în atitudinile oamenilor obișnuiţi cu privire la bolile psihice. În 2007, un sondaj efectuat pe o cohortă de studenţi de la Cleveland State University a descoperit că 84,7% dintre studenţi erau convinși că este foarte probabil ca depresia să fie provocată de un dezechilibru chimic. „Ideea dezechilibrului chimic este un fel de gândire de secolul trecut”, spunea însă neurologul Joseph Coyle de la Harvard Medical School. „Lucrurile sunt mult mai complicate decât atât.”

„Este foarte probabil ca depresia să provină din alte influenţe decât cele exercitate de anormalităţi ale neurotransmiţătorilor. Printre problemele corelate cu boala sunt neregularităţi ale structurii și funcţionării cerebrale, tulburări ale circuitului neuronal și numeroși factori psihologici precum factori stresori cotidieni”, notau Hal Arkowitz și Scott Lilienfeld pentru Scientific American. „Desigur, toate aceste influenţe operează, în cele din urmă, la nivel fiziologic, însă pentru a le înţelege e nevoie să privim problema din mai multe puncte de perspectivă”, spuneau autorii.

Și alţi psihiatri, precum Richard A. Friedman, deplâng lipsa unor cunoștinţe empirice despre fiziologia bolilor psihice. Friedman scria în New York Times că „în ciuda unei investiţii vaste în cercetarea neurologică de bază și în ciuda promisiunilor ei intelectuale bogate, încă avem foarte puţine de arătat pe frontul tratamentelor. Cu puţine excepţii, fiecare mare categorie de medicamente psihotropice existente azi – antidepresive, antipsihotice, anxiolitice – ţintesc practic aceiași receptori și neurotransmiţători în creier pe care îi urmăreau și medicamentele dezvoltate în anii 1950 și 1960.”

Acum este probabil cel mai bun moment în care să menţionăm faptul că niciuna dintre aceste descrieri ale crizei prin care trece psihiatria astăzi nu poate fi un fundament pentru abandonarea tratării medicamentoase a bolilor psihice. Ele sunt însă indicatori de avertizare cu privire la limitele unei ramuri medicale care se bucură de prestigiu și de investiţii financiare importante, care așa cum spunea Friedman, extrag resurse din bugete limitate, care ar putea fi drămuite și altfel.

Friedman, care este profesor de psihiatrie clinică la Weil Cornell Medical College, cita o cercetare a dr. John C. Markowitz care demonstra eficacitatea neașteptat de mare a psihoterapiei interpersonale, comparativ cu metoda mai populară a expunerii în cazul pacienţilor cu tulburare de stres post-traumatic. Psihoterapia, spunea Friedman, „merită o proporţie mult mai mare de dolari investiţi în cercetare decât primește în prezent”, mai ales în condiţiile în care, printre psihiatri „nimeni nu crede că niște tratamente biologice revoluţionare așteaptă după colţ, să fie descoperite”.

O înţelegere completă a neurobiologiei ar fi oricum improbabil să elucideze interacţiunile complexe între gene și mediu, interacţiuni care stau la baza multor tulburări psihice, spunea psihiatrul. „oricine crede altfel ar trebui să își amintească de proiectul Decade of the Brain care s-a încheiat acum 15 ani fără vreun rezultate semnificativ despre cauzele bolilor pshiatrice.”

Întoarcerea la morală

„Nu mă înţelegeţi greșit”, își prevenea Friedman cititorii. „Sunt 100% pentru cercetare de vârf în neuroștiinţe. Dar suntem mai mult decât un creier într-un borcan.”

Mai mult decât un creier într-un borcan. Oricât am fugi de discuţia filosofică, sau chiar morală, tot la ea vom ajunge. Nu aș putea să redau ideea mai bine decât a făcut-o Greenberg în recenzia lui pentru The Atlantic: „mult mai direct decât alte specialităţi din medicină, psihiatria ne implică concepţiile despre cine suntem și cum ar trebui să ne trăim vieţile. Ridică, pe scurt, probleme morale. Dacă îi convingem pe oameni că dispoziţiile lor sufletești sunt doar zgomot electrochimic, le spunem prin aceasta și ce înseamnă să fii om, chiar dacă intenţia noastră era aceea de a le ușura doar durerea. În sensul acesta, încercarea de a descifra biologia bolii psihice este diferită de încercarea de a descifra biologia cancerului sau a bolilor cardiovasculare.”

Cel mai bine înţelegem cât de importantă este perspectiva noastră cu privire la ce înseamnă să fii om sau ce înseamnă să trăim această viaţă, atunci când această filosofie ne ajunge la os. Cum a fost cazul tragic al tinerei Emily care, la douăzeci și ceva de ani a cerut să fie eutanasiată pentru „depresie terminală”, iar o comisie de psihiatri i-a dat ce a cerut. Dar dacă îi iubim cu adevărat pe cei din jurul nostru și dacă ne simţim responsabili pentru viaţa noastră și măcar a altor câţiva, ne vom responsabiliza și cu privire la ce transmitem celorlalţi despre valoarea vieţii, în ciuda faptului că nu avem unităţile de măsură potrivite pentru a o putea calcula. Pentru sănătatea noastră și a celor din jur, ajunge însă să o declarăm incalculabilă. Și să recunoaștem – cu modestie, nu cu infatuare – că suntem mai mult decât suma impulsurilor electrice din noi, indiferent de harta pe care o urmează.