Devoțional zilnice

Marele teren de joacă al lui Dumnezeu

Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi întinderea lor vesteşte lucrarea mâinilor Lui. O zi istoriseşte alteia acest lucru, o noapte dă de ştire alteia despre el. Şi aceasta fără vorbe, fără cuvinte al căror sunet să fie auzit: dar răsunetul lor străbate tot pământul şi glasul lor merge până la marginile lumii. – Psalmii 19:1-4

Am crescut la o fermă de pe coasta de est. Locuinţa noastră era la doar trei sute de metri de ocean – care ne înconjura din trei părţi. Uneori, în timpul iernii, rămâneam înzăpeziţi cu săptămânile, aşteptând ca plugul să cureţe drumul. Iarna, eu şi fratele meu, aşteptam furtunile de zăpadă ca să ne putem urca în vârful brazilor, pentru ca apoi să alunecăm pe ramuri în grămezile pufoase de zăpadă. Săpam fortăreţe în zăpada de doi sau trei metri de pe marginea drumului. Seara, mergeam pe urmele paşilor dintre grămezile de zăpadă care porneau de la casă până la hambar, unde eram întâmpinaţi călduros de animale, în mod special de pisicile care se jucau pe grinzi şi în grămezile cu fân. Vara ne jucam de-a v-aţi ascunselea în câmpurile cu iarba înaltă, stăteam la soare şi ghiceam forma norilor şi urmăream cum furnicile duceau greutăţi de trei ori mai mari decât ele reginei lor. Mergeam cu bicicletele noastre murdare la plajă, unde ne construiam castele şi fortăreţe şi ne jucam cu peştii şi creaturile mării în bazinele formate în urma valurilor. Era plaja noastră privată, paradisul nostru, nu aveam nicio grijă în lume, jucându-ne şi cutreierând stâncile, plajele şi pădurile din apropierea casei.

Uneori îmi doresc să mă pot întoarce la simplitatea, puritatea şi pacea acelor zile. Acum viaţa este aşa de încărcată: facturi de plătit, treburi de rezolvat, responsabilităţi de îndeplinit. Ştirile sunt depresive. A avea sănătate este cu adevărat o binecuvântare şi uneori nu ştiu dacă mă întorc sau plec.

Ce s-a schimbat? Nu câmpiile, norii, oceanul, muşuroaiele de furnici sau fulgii de zăpadă. Nu natura lui Dumnezeu sau simplitatea Lui s-a schimbat – mai degrabă priorităţile mele. Am ajuns să mă îngrijorez de probleme cu care se confruntă cei mari şi am pierdut ceea ce văd şi experimentează copiii: marele teren de joacă al lui Dumnezeu şi capacitatea de a mă bucura de dragostea Lui împreună cu cei dragi mie. Poate că nu voi putea să mă mai joc tot timpul, dar, dacă îmi iau timp, încă pot vedea forme în nori şi fluturi pe stratul de flori. Şi, dacă mi-aş dori cu adevărat, probabil că aş putea construi o fortăreaţă din zăpadă.

Ia-ţi timp astăzi să te bucuri de ceea ce banii nu pot cumpăra şi sărăcia nu îţi poate lua – marele teren de joacă al lui Dumnezeu.

Naomi Striemer